Ca părinți, probabil că v-ați confruntat măcar o dată cu o situație de genul „a venit un piticuț și a spart cana”. Psihologii spun că există mai multe motive pentru care un copil poate ajunge la minciună. Când e vorba de preșcolari, spre exemplu, aceștia fac cu greu diferența între situații reale și imaginare. Pe măsură ce cresc însă, copiii încep să mintă pentru a scăpa de probleme în care singuri au intrat, să-și păstreze o imagine bună ori să obțină ceva ce-și doresc. De asemenea, uneori copiii mint pentru a câștiga controlul asupra unei situații ori pentru a evita un conflict.
Suntem mincinoși din naștere? Psihologii spun că începem să mințim în jurul vârstei de 3 ani, deoarece atunci putem să ne imaginăm lucruri. Pe la 4 ani, copiii încep să-și susțină minciuna, iar pe la 7-8 ani ei devin atât de stăpâni pe situație, încât cu greu îi poți prinde.
Dar ce este minciuna?
A le defini copiilor ce este minciuna poate fi foarte folositor atunci când vrem să combatem acest comportament în familie. Unii cred că a minți înseamnă a spune ceva ce nu e adevărat. Dar nu e doar atât. Minciuna e folosită cu intenția de a înșela. Majoritatea dintre noi avem tendința de a exagera, de a „înfrumuseța” o situație cu propria percepție despre ea, atunci când o descriem altora. De aceea, avem nevoie să-i învățăm de copii limita între expunerea ca percepție proprie și minciună. Psihologii spun că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le spunem copiilor este acela că e important să ne comunice faptele clar, concret, iar dacă vor să mai adauge ceva care cred că s-a întâmplat sau ar fi vrut să se întâmple, să realizeze că acest lucru este „în plus”. Acest lucru diferențiază între fapte și percepția copilului despre acele fapte. Spre exemplu, copilul vine acasă și spune că „Doamna a țipat toată ziua la noi”. E puțin probabil ca într-adevăr doamna învățătoare să țipe o zi întreagă la copii, de aceea întrebări de clarificare îl pot ajuta pe acesta pe de o parte să nu mintă, pe de altă parte să nu alunece în generalizări care nu-i sunt de folos: „mai exact, când anume a țipat?”, „a țipat și în timpul orelor, și în pauze?” S-ar putea să vă spună că de fapt s-a enervat la ora de științe că un copil a făcut o boacănă (poate chiar el) și a fost singurul la care a țipat, o singură dată, întreaga zi. Pe scurt, părintele are nevoie de înțelepciunea de a cerceta inima copilului în fiecare situație, să ceară de la Domnul puterea pentru asta, pentru a face pașii necesari spre încurajarea onestității.
Dincolo de minciuni
A minți este o problemă care iese din inimă: Ieremia spune că „Inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată! Cine o va cunoaște!” (Ieremia 17, 9)
Psihologii recomandă părinților să aibă în vedere trei lucruri atunci când vine vorba despre minciunile copiilor: primul, că tendința de a înșela e mai mare decât tăria de caracter, al doilea că minciuna e o scurtătură, pentru că adevărul presupune muncă, iar al treilea, că cei mici nu au întotdeauna încredere să spună adevărul atunci când sunt ispitiți să mintă.
O modalitate prin care părinții își pot ajuta copiii să învingă minciuna e propriul comportament onest. Atunci când spun ceva, acel lucru să fie adevărat. Iar când n-au spus întregul adevăr într-o situație, să le mărturisească acest lucru copiilor. Este destul de greu, dar foarte folositor pentru copii. Și, mai ales, să nu încerce să-și corecteze copiii atunci când ei înșiși mint. Să lucreze ei înșiși la propria problemă și să lucreze și cu copiii în aceeași măsură. Exemplul propriu e și în această situație cel mai bun profesor. Cerându-le copiilor să atingă un standard pe care părinții înșiși nu-l pot atinge este un efort fără sens. Atunci când cădem, există pocăință și iertare. Arătați-le și copiilor că a fi părinți așa cum îi place Domnului presupune smerenie, recunoaștere, acceptare a propriilor neputințe.
Îmbrățișând adevărul
O primă consecință a minciunii este, paradoxal, tocmai stricarea relațiilor (pe care poate că vrem să le protejăm apelând la acest „instrument”), iar acest lucru este imperios necesar ca să-l afle și copiii noștri. Sfântul Ioan Scărarul spune că „Minciuna este nimicirea dragostei”. Cu siguranță, ei înșiși vă vor putea da exemple din propria experiență de astfel de situații în care colegi sau prieteni au avut de suferit în urma minciunii. Dar și onestitatea, folosită nepriceput, poate duce la stricarea relațiilor.
A-l ajuta pe copil să îmbrățișeze adevărul într-o cultură în care onestitatea pare ceva exotic poate fi o adevărată provocare. Spre exemplu, un copil se întoarce de la o aniversare a unui coleg, la care nu s-a simțit în largul său. Cu siguranță, a doua zi la școală se va vorbi despre acea petrecere. Să spună că s-a simțit foarte bine este o minciună. Dar a spune că s-a simțit rău poate fi perceput ca nepoliticos ori poate răni sentimentele prietenului. Copilul se poate simți într-o astfel de situație prins între ciocan și nicovală. Care ar fi un răspuns mai potrivit în această situație? Puteți învăța copilul să se axeze pe situațiile care i-au făcut plăcere, în loc de a da un general „nu m-am simțit bine”; continuând exemplul cu petrecerea, poate spune că i-a plăcut foarte mult tortul sau baloanele cu confetti sau ce i-a plăcut într-adevăr. În felul acesta, el va putea să respecte atât adevărul, cât și regulile de politețe. A fi onest nu înseamnă a fi dezagreabil, răutăcios ori nepoliticos într-o situație mai delicată.
(Cristina STURZU)
