Când cel mai bun strică jocul

Alaltăieri am urmărit în paralel primele două sferturi de finală ale actualei ediții a Champions’ League, competiția a cărei câștigătoare este oficial cea mai bună echipă din Europa în sezonul respectiv, de fapt din lume, fiindcă nivelul acesteia nu se poate compara cu cel al competițiilor similare din celelalte continente sau zone geografice. Așa cum remarcam după optimi, indiferent ce format de competiție mai născocește UEFA, la intrarea în fazele decisive (deci cam de pe la sferturile de finală) nu mai întâlnim decât echipe de mare valoare și notorietate, stăpânele continentului, celelalte terminându-și benzina, iar marile surprize fiind practic excluse. Dacă în acest sezon putem vorbi despre o oarecare surpriză, aceasta este Aston Villa, prezență inedită între primele 8 echipe europene. Primele două sferturi s-au soldat însă cu surprize, una chiar enormă: victoria cu 3-0 a lui Arsenal împotriva Real-ului Madrid. Ca fan etern al spaniolilor, pot spune ca Real trece prin una dintre cele mai proaste pase din istoria ei, cu atât mai ciudată cu cât pe teren se află mai mereu (când nu au vreo suspendare sau vreo accidentare) câțiva dintre cei mai buni fotbaliști ai lumii. Nici în campionat Real nu reușește vreun meci mai acătării de vreo lună încoace, iar la Londra n-a jucat absolut nimic contra lui Arsenal. De aceea, înfrângerea nu m-a surprins, însă scorul da, explicația cea mai la îndemână fiind cele două lovituri libere executate dincolo de perfecțiune de Rice, pe care niciun portar din lume nu le-ar fi putut apăra. Dar peste toate e vorba de jocul foarte prost al Real-ului. Sigur că teoretic se poate răsturna scorul în returul de pe Bernabeu. Real a mai făcut-o, chiar în numeroase situații similare. Mi-e teamă însă că în acest an nu se poate repeta, blocajul în jocul ei fiind generat chiar de cel mai bun fotbalist din lume, M’Bappe, a cărui prezență în teren nu face decât să strice jocul tuturor celorlalți.