Când au început oamenii și animalele să ucidă pentru a se hrăni?

„Iată, v-am dat vouă tot pomul care are rod în el, va fi vouă, zice, spre mâncare.” (Facere 1, 29)
Nimic să nu treacă cu vederea Biserica! Toate sunt legiuite. Nu a zis: v-am dat vouă peștii mării spre mâncare, v-am dat dobitoacele, târâtoarele, păsările, jivinele cele cu patru picioare. Căci nu pentru aceasta au fost zidite. Ci prima punere de lege a îngăduit bucurarea de roade. Căci încă ne socotim vrednici de Rai și de petrecerea în el. Este ca o taină care se păstrează în ascuns pentru că nu numai nouă, ci și tuturor animalelor necuvântătoare li s-a rânduit aceeași hrană din roadele pământului și din semințe. Căci zice: „Iată, v-am dat vouă toată iarba ce încolțește, care face sămânță de semănat care este deasupra pământului, și tot copacul ce are în sine rod cu sămânță de semănat; vouă vor fi spre mâncare și tuturor fiarelor pământului și tuturor păsărilor cerului și la toată târâtoarea care se târăște pe pământ” (Facere 1, 30).
Ar zice cineva: acum vedem pe cele mai multe dintre fiare că nu se hrănesc cu roade. Căci cu care roadă se mulțumește leopardul să se hrănească? Ce roadă poate să hrănească pe leu? Ci să știe că și acestea, fiind supuse sub legea firii, cu roade se hrăneau mai întâi, dar, deoarece omul s-a abătut de la modul lui de viață și a ieșit din hotarele cele date lui după potop, văzând Domnul pe oameni necruțători, le-a îngăduit să se bucure de toate. „Pe toate acestea le veți mânca ca pe niște buruieni de iarbă.” (Facerea 9, 3) Prin această îngăduință, și celelalte dobitoace îndată au luat slobozenia mâncării de cărnuri.
Deci de aceea s-a făcut leul mâncător de carne. De aceea și vulturii așteaptă mortăciunile. Căci într-adevăr, nici vulturii nu scrutau împrejurul pământului îndată ce s-au născut animalele, fiindcă încă nu murise ceva din cele însemnate sau făcute de Dumnezeu, ca să se hrănească vulturii. Căci nici firea nu se scindase, pentru că era în floare. Nici vânătorii nu devorau, căci încă nu era o îndeletnicire a oamenilor. Nici fiarele nu sfâșiau, pentru că nu mâncau carne. Iar obiceiul vulturului se trage de la mortăciuni. Deoarece nu erau [trupuri] moarte, încă nu erau mirosuri de hoit, nu era încă aceasta mâncarea vulturilor. Ci toți se hrăneau la fel ca lebedele și toate [animalele] pășteau pe pajiști. Și, la fel cum vedem câinii că pasc ierburi adesea pentru leac, nu pentru că le este firească hrana, ci pentru că necuvântătoarele vin la cele folositoare datorită unei învățături neînvățate a firii (Dumnezeu le-a sădit în instinct modalitatea de a se hrăni și a supraviețui. De aceea pot deosebi după miros pe cele folositoare de cele vătămătoare), socotește că aceasta s-a întâmplat atunci și cu animalele carnivore. Li se părea că iarba le este hrană și nu se atacau unele pe altele.
Însă astfel era facerea dintâi, precum va fi după acestea refacerea [tuturor]. Și se întoarce omul la așezarea lui de odinioară, lăsând răutatea, viața aceasta cu multe griji, robia sufletului pentru cele lumești (în grija lumească sunt ascunse răutatea și hrăpirea. Altceva este Raiul, negrija cea bună, seninătatea sufletului). Lepădând toate acestea, se întoarce la viața aceea din Rai, nerobită patimilor trupului, liberă, în tovărășia lui Dumnezeu, petrecătoare deopotrivă cu îngerii.
Așadar, ni se spun acestea nu pentru că vrem să ni se închidă folosirea bucatelor date nouă de la Dumnezeu, ci ca să fericim timpul care a trecut. Că astfel era viața, încât nu mai era nevoie de nimic. Că era de o manieră, încât oamenii aveau nevoie de puține lucruri pentru tihna vieții. Că diversitatea modului de viață ni s-a făcut pricină de păcat. Căci, deoarece am căzut din desfătarea cea adevărată din Rai, ne-am născocit desfătări nelegitime (iar fuga după aceste desfătări se face cu păcat, cu nesaț, cu iscodire). Și, de vreme ce nu mai vedem pomul vieții, nici nu ne bucurăm cu frumusețea aceea, ni s-au dat de acum ca bucurie măcelari și brutari și feluri de prăjituri și de miresme și cele de felul acesta, care mângâie căderea noastră de acolo (cred că de aceea și Biserica face dezlegare la bucate în praznice. Pentru noi este o desfătare. Dar mâncărurile felurite nu sunt decât o desfătare născocită de nebunia noastră).
(Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la facerea omului. Omilie despre Rai, traducere din limba greacă de Ieromonah Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 64-67, Doxologi.ro)