CÂMPULUNG MOLDOVENESC (III). Ținutul străjeresc al Câmpulungului, numit de Dimitrie Cantemir „republică” (o republică fusese proclamată de câmpulungeni, pe vremea lui Ieremia Movilă), reprezintă, aidoma altor zone asemănătoare din Balcani și din Carpați, o insulă de civilizație străveche, în care se conservă, peste milenii, dreptul obștesc al populațiilor boreale, modul de viață ancestral, incluzând în acest mod de viață casa din lemn verde, vestimentația, ocupațiile, sărbătorile și miturile precreștine.
Un nume des întâlnit în documentele câmpulungene, dar și în legendele despre prima invazie a tătarilor, Floci sau Flocea (chiar și Dodul se revendica din Flocea), face trimitere directă la flacii lui Flacea sau Flaccus, moș-strămoșul care, la nivelul memoriei subconștiente, este, de fapt, Pelasg.
Obștea liberă a muntenilor câmpulungeni este aceea care a păstrat aproape intact patrimoniul preistoriei, oamenii „trăind Calea, / Puternici mergând la Rarău”, pentru că Rarăul însemna și înseamnă „un strigăt de șoim”, care „să fie sprijin Daciei unite” („Jurământul tinerilor Blaki”), Dacia unită fiind, în fond, ora astrală a gloatelor care încă mai suntem, dar prin care am pășit, din păcate, cu mult prea multă indiferență, rătăcind Calea pentru totdeauna.
După ocuparea Bucovinei, o legislație modernă, europeană, ia locul vechilor legi valahe, iar modelul ancestral de viață suferă modificări, prin racordarea străvechii provincii românești la un proces dinamic de modernizare. „Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârșitul anului 1774. Capitala țerii, Cernăuții, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deși nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăției austriece, căci nici învălmășeală de oști n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăți, pustiitor prin țară” (Ion Grămadă, Jurământul țării la 1777, pg. 1). Câmpulungenii, lăsați fără privilegiile de odinioară, dar împroprietăriți prin reforma din 1785 și deja prosperi, grație ocupației lor multiseculare, încep să arendeze sau să cumpere terenuri și case prin ținutul Sucevei, cu intenția de a produce singuri cerealele necesare și de a avea proprietăți în care să-și ducă oile la iernat. Se întâmplă adesea ca unul dintre membrii familiei să se stabilească fie în Suceava, fie într-unul din satele din jurul târgului, pentru a se ocupa de noua proprietate funciară, deși, în fiecare primăvară, vin și ceilalți membri ai familiilor, cu care și unelte, să ajute la întemeierea culturilor agricole.
„Sătenii de la munte, din părțile Câmpulungului, obicinuiau, înainte vreme, să închirieze pământuri de la moșierii de pe lângă Suceava, numite de ei Seliște.
Primăvara, muntenii încărcau pe care mari, trase de boi chilavi, unelte agricole, nutreț pentru vite și hrană pentru ei; coborau, apoi, la țară, în Seliște, să-și are și să-și semene ogoarele. Toamna, aceleași convoaie de care și oameni transportau recolta acasă. Vara, însă, la prășit, la plivit și la supravegheat porumbul semănat în Seliște, cârduri de feciori și fete, cu sapele în spinare, neocolind băhnurile, pantele povârnite și orice obstacol, treceau pe Cărarea Muntenilor, care venea dinspre Capucodrului, ducea peste Izvoarele Bârcaciului, înzestrate cu un pod, numit Văduț, apoi peste podul lui Hasniș, clădit peste pârâul Runcului, și ajungeau până la Poarta Corlății. Cărarea era cu mult mai scurtă decât întortocheata șosea care mergea spre Suceava”, mărturisea cărturarul și folcloristul Procopie Jitariu, fost prefect de Câmpulung, în vremurile Bucovinei istorice, pe când alcătuia monografia satului său natal, Berchișeștii” (pg. 97). Iar Iraclie Porumbescu, rememorând poznașa poveste de dragoste, trăită în a doua parte a anului 1841 („Numai însurat nu fusesem”), povestește despre averile pe care avea să le moștenească de la vornicul Brezei, Mihalachi Macovei, după ce s-ar fi însurat cu Măriuța: „Căpătaiu așadar cuvântul și de la copilă și de la părinții ei și, a doua zi, un uric de la Mihalachi că eu am să fiu clironomul averii sale, constătătoare din mai trei sute de fălci de munți și fânațe, sute de oi, zeci de vaci și boi, erghelia de cai și, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre”, ba chiar și moșia „Roșia, seliștea lui Mihalachi de lângă Bosancea, aproape de Suceava”.
Iraclie Porumbescu avea să și descrie portul fetei de la munte, la anul 1841, cu har de povestitor și cu nostalgia celui care a ratat o dragoste mare: „Pe ușă intră o copilă, vai, ce copilă! frumoasă ca o zână. Păr mănos, blond, împletit în două cosițe și date, peste umere, înainte, pe pept, de pe care sclipea o salbă de mai multe șiraguri și fel de monete, albe și galbine, mari și mici.
O cămeșă cu altițe, de pe care fluturii sclipicioși îți luau ochii, nu alta!
Catrință în colori oacheșe și cu dungi de chir (petea) și brânețe de asemenea fel, ba și mai sclipicioase decât chirul cu care erau întrețesute”.
Viorica Enăchiuc, Rohonczy Codex, pg. 11