CÂMPULUNG MOLDOVENESC (II). În munții câmpulungenilor, adică de la Stulpicani, la Vama, iar de acolo la Măgura, din coasta satului Breaza, întreaga vale a Bistriței și până în hotarul cu Ardealul, vornicul celor 15 sate înfrățite și 12 „oameni buni, bătrâni și înțelepți” judecau pricinile dintre aprigii răzeși, după principiile dreptului valah, inclusiv acel „jure vicinitas”, care avea să determine obiceiul zecilor de perechi de nași la botez sau la cununie, întâlnit doar în satele câmpulungene. Conform principiului numit, un membru al obștii nu putea vinde nimic din bunurile sale imobiliare decât „neamului celui mai apropiat”, iar dacă fratele, vărul sau unchiul erau zgârciți la pungă, vânzătorul, aflat la nevoie, era obligat să-și vândă o moșioară sau o casă pe mai nimic. Cum nașii sunt recunoscuți drept părinți spirituali ai pruncului botezat sau ai mirilor cununați, câmpulungenii au început să angajeze zeci de perechi de nași (până la 50 de perechi), înrudindu-se, astfel, cu toți obștenii și putând să vândă, la nevoie, un bun imobiliar printr-o adevărată licitație publică, în care să se obțină prețul cel mai bun.
Dar cel mai interesant principiu al dreptului valah este cel al „răscumpărării capului”, după omor, prin plata unei sume de bani. Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific și celților, dar și Legilor încredințate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moștenind vinovăția tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriță, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… și a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriță” și, astfel, „prin tocmeală bună și înțelegere și pace veșnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigașului.
Același tip de compensare, prin arbitraj, se săvârșește și în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 și în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în fața Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” și „având Tolovanul cel bătrân doi nepoți, veri primari, și vrând ei să-ș împărțască acel loc și neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis și au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în țara ungurească”.
Deci, pentru un fânaț din Pojorâta, pe care îl moșteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harță, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat și, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăția este atribuită obștii sătești din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârșise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul județului”, Toader Filimon întoarce banii obștii și obține hotarnică, proprietatea astfel obținută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” județului, 30 ughi (ducați ungurești) și 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.
Cu două milenii și jumătate înainte de această tragică întâmplare, Homer avea să descrie… procesul de la Câmpulung (judecat în baza Legilor Pelasgine, din care, ulterior, se va inspira și Licurg), în felul următor:
„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,
dânșii se judecă pentru răsplata cu care să fie
răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase
plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;
de-asta ei vor amândoi ca județul s-aleagă ce crede.
Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,
crainicii însă-i opresc și fac liniște. Judecătorii
șed la județul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;
ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici
și se ridică-n picioare și judecă după olaltă.
Stau între dânșii talanții, doi bulgări de aur, răsplata
judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie”.
Homer, Iliada, XVIII, pp. 360, 361