CÂMPULUNG MOLDOVENESC (I). O dată care trebuie considerată drept cea a atestării tuturor celor „15 sate, toate cu obiceiurile și judecățile lor proprii” ale „republicii Câmpulungului”, este cea a stabilirii hotarului între Vama Moldoviței și Câmpulung Moldovenesc, respectiv 14 aprilie 1411, deși obștea aceasta răzeșească, locuind în multe vetre de sat, este cu mult anterioară Descălecatului. Locuitorii „nu țin de boierime, dar nu sunt supuși nici unui boier și fac la un loc un fel de republică… Uneori, primesc și doi vornici trimiși de la domnie; însă, de multe ori, îi gonesc afară din ținut, la câmpie, când aceștia întărâtă cugetele locuitorilor și se bizuie pe întăriturile ce le-a dat lor firea. Nu se pricep la meșteșugul lucrării pământului cu sapa, fiindcă în munții lor nu au defel țarini; toată munca lor este păstoritul oilor. Plătesc o dajdie pe an, însă nu atât cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimișii lor, de câte ori se așează domn nou peste Moldova. Dacă vreun domn vrea să se poarte mai aspru cu ei și să le pună biruri noi, ei nu stau mult la tocmeală, ci cu toții nu mai vroiesc să le plătească și fug în părțile cele mai nestrăbătute ale munților. De aceea, nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au făgăduit ei să dea. Uneori, ațâțați de câteva capete tulburi, s-au răzvrătit împotriva domnului și au trecut sub aripa leșilor”.
Dat fiind statutul satului-sate Câmpulung Moldovenesc de oază preistorică, menținută ca atare și foarte puțin contaminată până pe la anul 1800 d. H., deci de regiune în care Legea (credințe, morală, drept pelasg-valah, tipuri de așezări, construcție de case, ocupații, meșteșuguri, port și datină) rămâne aceiași, în coordonatele ei fundamentale, vreme de peste patru milenii și jumătate, timp în care istoricizarea este, de cele mai multe ori, asimilată de câmpul stilistic originar, cred că nu de reperele cronografice trebuie să ținem cont în această narațiune, ci de faptele stilistice care individualizează Câmpulungul Moldovenesc în întreg spațiul românesc și drept factor de iradiere contaminantă a unei anumite spiritualități înspre megieșiile din jur. Înconjurată strâns de hotarele mănăstirești și aflată în dese conflicte cu lacomii râvnitori de averi pământești, oaza aceasta de preistorie, pe care Dimitrie Cantemir o numise „republica Câmpulungului”, cuprindea un teritoriu muntos întins și important, delimitat, la nord, de moșiile mănăstirii Putna, la est, de moșiile mănăstirilor Homor, Moldovița și Voroneț, la vest, de hotarul Transilvaniei, iar la sud, de hotarul cu Moldova, pe care deja l-am consemnat.
Obștea câmpulungeană, organizată după modelul vechimii, cu instanță judecătorească proprie (sfatul celor 12 bătrâni), care se pronunțau conform dreptului valah, păstra cu sfințenie „legea” (cea despre care Aristotel spunea că, în vechime, „se cânta, ca să nu se uite”), portul și obiceiul arendării de suprafețe arabile în ținutul Sucevei: „Pentru a obține fructul necesar pentru pâne, mai multe comune din acest teritoriu iau, din vremi nemaipomenite, în arândă pământurile foarte productive din ținutul Sucevei, departe de 8 până la 10 mile, scria, la 1872, Mikulicz. Muntenii vin la acest lucru la șes, formând caravane întregi… / Mai în toate comunele este încă în vigoare vechiul obicei că, toamna, îndată după culesul cucuruzului, câmpurile sunt deschise ca pășune pentru toate soiurile de vite”.
Liber și, drept consecință, prosper, „Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie din lemn de brad, și are mulți negustori ruteni ce aduc aici tot felul de mărfuri din Polonia și Transilvania” (august 1709), deși „nu se deosebește cu nimic de vreun sat” (august 1709), dar nu se deosebea doar de un sat câmpulungean din vremea aceea, meșteșugul acesta, al întemeierii de case durabile „din lemn verde”, cu umbra unui om zidită în colț de temelie, având tradiție în munții străjerești, inclusiv prin încredințarea numelui lui Ursu Mănăilă, pe la anul 1600, unui munte de pe valea Moldovei, pe care Mănăilă își durase o casă.
CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, București, 1967, pag. 202
Ibidem
Bogdan-Duică, Bucovina. Notițe politice asupra situației, Sibiu 1895, pp. 24-26
Daniel Krman, Călători, VIII, pg. 261
Johann Wendel Bardili, Călători, VIII, pg. 280