Deși ar mai fi câteva zile de campanie, putem trage linie. Concluziile și, poate, învățămintele acestei prime campanii pe sistem uninominal ar fi, în opinia mea, următoarele: 1. La nivel național, din perspectiva evoluției în timp, campania a fost ruptă în două. În prima parte, discursul partidelor a fost dominat de promisiuni populiste. Fără diferențe care să permită o alegere cât de cât rațională, programele electorale ale celor trei partide care contează, PSD, PD-L și PNL, au fost împănate de “sute de kilometri de autostradă”, salarii și pensii de câteva ori mai mari, stadioane, spitale, locuri de muncă, totul pe principiul “care dă mai mult”. În a doua parte, deși cu o întârziere nepermisă, toți au început să vorbească despre criză și despre ce vor face ei s-o combată. Această ruptură a creat impresia unei și mai mari inadecvări la realitate a clasei politice. E greu de înțeles pentru aproape oricine cum poți să promiți lucruri care presupun cheltuieli uriașe din bugetul țării, ca apoi, la scurt timp, să vorbești despre cum va trebui salvată țara de la dezastru.
2. În teren însă lucrurile au fost mai simple. Toată lumea a promis ce le-au plăcut alegătorilor, majorității lor, să audă. Indiferent de culoarea politică, aproape toți candidații s-au transformat în “viitori primari”, oameni care rezolvă “problemele de pe strada ta, din cartierul tău”. O cacofonie perfectă. Rezultatul?
3. În mod clar, actorul dominant al campaniei n-a fost “vedeta de showbiz, fotbalistul sau manelistul”, cum se temeau mulți, ci politicianul cu notorietate și experiență. Dar nu în sensul în care ar fi existat și o competiție reală între aceștia. Dimpotrivă. Politicienii-lideri și-au asigurat fiecare teritoriul său, trasarea colegiilor fiind esențială. Așa stând lucrurile, campania a fost, în mare, o formalitate, ca și cum toată lumea ar ști rezultatul dinainte. Și în mare parte chiar așa stau lucrurile. Senzația de non-combat, întărită și de discursurile parcă trase la indigo, au făcut ca interesul alegătorilor să rămână la un nivel redus. Cercul vicios s-a închis în momentul în care partidele au decis (asta s-a văzut în a doua jumătate a campaniei) că singura soluție e să-și promoveze culoarea de partid, astfel că avem acum o țară plină de portocaliu, roșu și galben-albastru.
4. Deci, a contat partidul și prea puțin omul, iar, din acest punct de vedere, noul sistem de vot nu și-a prea arătat virtuțile presupuse. Rămâne de văzut de ce s-a-ntâmplat astfel, la nivel de cauze profunde, dar asta se va putea face abia după ce vom avea rezultatele, și dacă noul sistem de vot nu va trebui revizuit. Deja, conform unui sondaj recent (BCS), încrederea populației în sistemul uninominal a scăzut dramatic, undeva sub 50 la sută. Prin vără încă aveam, în favoarea acestuia, o majoritate covârșitoare.
5. Avem deja suficiente sondaje ca să putem evalua într-o marjă suficient de bună și rezultatele. Două partide, PSD și PD-L, se bat pentru primul loc, câștigătorul decizându-se probabil pe ultima sută, poate chiar în ziua votului. PNL rămâne partidul-balama, asigurându-și, se pare, rolul de arbitru al oricărei majorități post-electorale. Vom avea, practic, un sistem tripartit, șansele celorlalte formațiuni politice, cu excepția UDMR, de a intra în Parlament fiind infime.
O concluzie generală. Reforma clasei politice pe care mulți o vedeau declanșată de noul sistem de vot se amână. Deși vom avea multe figuri noi în viitorul Parlament, ele rămân tributare partidului care i-a desemnat. Asta va ușura, într-un fel, sarcina partidelor de a-și negocia poziția în viitoarea configurație a puterii, dar va dezamăgi, probabil, o dată în plus, un electorat care și-ar fi dorit mai mult. Poate prea mult.
