Despre moderație și clivaj în discursul politic publicitar Ceea ce se întâmplă la ora actuală între românii expuși acerbei bătălii interpartinice, sesizabilă în campania electorală ce tocmai se desfășoară, îmi amintește de epoca Războiului Rece. La vremea aceea, se crease, din alte motive decât cele de acum, însă cu consecințe asemănătoare de clivaj, o clară antagonizare a forțelor românești, de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier, așa încât românitatea s-a rupt în două timp de mai multe decenii. Falii majore se observă și astăzi, și fiecare parte din acest conflict se simte îndreptățită să justifice că are dreptul să genereze rupturi majore în societatea civilă datorită intereselor politice de grup. Ei bine, nu este așa. Atât societatea politică, dar și intelighenția, atât cetățenii obișnuiți, cât și cei desemnați ca fiind elite ale societății civile, cu toții avem obligația de a milita pentru normalitate socială. Extinderea agresivității politice implică responsabilitatea noastră pentru alte clivaje și poate aduce o atingere gravă respectării drepturilor omului și respectării Constituției României. Așadar, căile de urmat în campanie și pentru care pledez sunt numai moderația politicului, surdină pusă politicianismului cu tobe și surle și respectarea principiilor democratice.
Clivajul politic de astăzi nu trebuie să ducă la pierderea sentimentului măsurii și nici la radicalizarea acțiunilor și discursurilor partidelor sau ale societății civile. Dacă ne apucăm să tragem toți, cu furie, fiecare în partea lui, de România, ca de o pătură de campanie supusă deformațiilor rupturale, se rupe pătura. Dar după ce se rupe așternutul, nu-i va mai fi nimănui cald cu adevărat. Iar în astfel de împrejurări numai zonelor politice extremiste le mai poate fi cald. Transformarea discursului politic în armă de distrugere a adversarilor în loc de tehnologie a construirii de proiecte conduce de fapt la un alt tip de amorsare a conflictelor majore. Adesea, acest tip de violență verbală este un posibil terorism. Am văzut zilele acestea la televiziune câteva mostre de violență verbală la câțiva lideri politici și nu am consimțit la ea. Ca specialist, cu peste douăzeci de ani de presă democrată la activ și cu excelente rezultate în semiotica imaginii în mass media și publicitate , susțin că este o greșeală majoră – față de principiile democratice și față de însăși economia liderului politic-, mediatizarea urletelor, a isteriilor, a paranoiei, a stimulării violenței de grup, a argumentului politic construit în jurul cuvintelor „bătălie”, „sepuku”, „sinucidere”, „topor”. Politicul care induce violență ne este bun pentru România de azi, deja copleșită de hooligans din sport, cultura hard de cartiere și cultura sado-maso-pedofilă a violenței stradale și familiale. Un astfel de mesaj de publicitate politică generează violență lipsită de discernământ, startează acțiunea violentă dar irațională a unei uriașe mase de manevră creată de sărăcia extremă din țară și girează orbirea politică a cetățenilor. Violența extremă politică a mesajului publicitar de partid conține un mesaj subliminal care este orientat împotriva alegătorului: acesta este stimulat, de amenințarea conținută în mesaj, să voteze conform interesului celui receptat ca fiind mai tare în represiune, iar nu conform interesului propriu valabil pentru sine, pentru familia sa și pentru grupul său de interese reale.
Românii și tragediile divizării interesului național prin violență politică
Ce se întâmpla cu românitatea de pretutindeni pe vremea războiului rece? În țară, rușii își desfășurau nestânjeniți stalinizarea României iar populația suferea din cauza bolșevizării și leninismului aplicate forțat unei populații demoralizate, căreia i se distruseseră toate elitele și i se furase controlul asupra propriului destin; în afara țării, românitatea suferea de dramele exilului forțat, cu ale sale însingurări, presiuni și umilințe, frustrări și tragice sfâșieri ale oamenilor împinși la desțărare și la asimilarea de către alte culturi dominante. Așadar este de înțeles faptul că și experiența exilului a fost diferită de experiența rămași în țară. Ceea ce a urmat, a fost pentru ființa națională și pentru cultura română o distrugere fără precedent: pe de o parte, în țară se desfășura programul prin care Moscova a sperat întotdeauna că își va apropria pentru uzul propriu URSS culturile mici ale Estului între care și cea română, iar pe de altă parte, exilul începea să se organizeze, pentru ca astfel să poată ieși din starea de șoc și de incapacitate de unire înregistrate după forțarea abdicării regelui. Trebuie spus, însă, că niciuna din cele două părți ale ființei naționale astfel artificial create de legi politice totalitare absurde nu a fost fericită: nici cea rămasă acasă, nici cea obligată să se exileze. Monica Lovinescu a remarcat adesea faptul că în țară populația era strivită de măsurile dure de lagăr totalitar, în timp ce în exil populația românească suferea de dramele înstrăinării, ale trecerii barierei limbii, ale diverselor grade de marginalizare (deh, în mediile occidentale, românii reprezintă lumea a treia).
Astăzi războiul rece nu se mai dă între două fracțiuni românești separate politic după criteriul ideologic-propagandistic, ci între câteva fracțiuni românești separate aparent-politic pe criteriul economic (pare, dar nu e un paradox, ci doar strategia grupurilor mafiote de a accede la fotoliile parlamentare prin finanțarea jocului politic, iar nu de a compărea în fața procurorilor și a magistraților pentru grave fraude, comise anterior și evitate prin slalom juridic procedural grație complicilor din Justiție de până astăzi). Cum legea și Constituția actuală, precum și situarea României în NATO și UE definesc și recunosc statutul țării noastre ca fiind unul aparținând unei democrații reale, suntem datori să facem apel la luciditate și la responsabilitate asupra mesajului politic și a strategiilor de campanie, așa încât interesele cetățeanului român să fie cele primordiale, nu interesele actorilor politici.
România și corul de aplaudaci
De ce susțin că există o asemănare între acest tip de campanie electorală demarată la noi – foarte dură, nepermis de violentă deja – și brutalitatea climatului din timpul războiului rece? Ei bine, divizarea totală realizată de un atare discurs radical este mai mult decât evidentă. Este normal ca partidele politice să aibă membri și lideri, însă nu este normal ca membrii unei grupări politice să intre în relații de extremă incomunicabilitate cu restul societății, cu restul grupărilor politice. O societate ale cărei componente sociale nu mai comunică, ci luptă pe viață și pe moarte una împotriva celeilalte, se cancerizează. Fenomenul este aidoma celui la care este supus un organism atins de un stres maxim, așa încât propriile sale părți și organe sunt identificate de către sistemul său imunitar ca niște agresori externi. În consecință, sistemul imunitar, care este apărarea propriului organism începe să-și distrugă propriile părți și organe.
După părerea mea, violența discursului publicitar politic românesc actual este simptomul unei grave maladii autoimune de care suferă România în prezent. Ceea ce îi unește pe români astăzi este mai slab decât ceea ce îi desparte.
Capacitatea românilor de a se mai simți uniți de condiția lor națională este mai mică decât capacitatea românilor de a se simți uniți de un grup politic de presiune. Cine va câștiga de aici? Din păcate, nu societatea românească, ci câțiva manipulatori ai societății românești.
În următorii o sută de ani, România va deveni un cor de aplaudaci, robotizați de acest tip de discurs incandescent, dacă societatea nu se va trezi la timp. Dar întotdeauna există, evident, și opțiunea unor popoare de a deveni o populație de fete fierbinți.
