Holuri jegoase, cu noroi, resturi de mâncare, cafea vărsată pe jos și scrum de țigări și un miros înțepător de urină care vine dinspre baia comună. Nu e hotel, ci cămin de liceu, situat în spatele clădirii Inspectoratului Școlar Județean, iar ei nu sunt căminiști normali, ci familii de asistați sociali, care au primit locuințe din partea Primăriei și au de plătit pentru ele chirii modice, de 35 de lei lunar.
Baia e un loc de care nu e bine să te apropii. Apa se aude curgând, revărsându-se pe cimentul podelei și aburi groși se izbesc de pereții coșcoviți, înnegrindu-i de igrasie.
Dușurile nu mai au sistem de închidere, iar apa fierbinte curge zi și noapte din țevile ruginite și strâmbe.
Pudoarea se exclude de la sine, pentru că ușa către camera dușurilor nu se mai închide, la cât este de măcinată de urmele a zeci de cuie smulse de cei care au forțat ușa. Mai mult, nici geam nu mai este, iar singura piedică pentru frigul de afară este o folie de plastic pusă neglijent peste cadranul ferestrei lipsă. Într-un colț, lângă fereastră, un maldăr de sticle de plastic, recipiente goale de la săpun lichid și șampoane, iar puțin mai încolo, saci de gunoaie, revărsate pe jos.
Lacăt pe ușa toaletelor
Cel mai înfiorător loc e cu siguranță încăperea toaletelor. E prima de care dai cu ochii atunci când intri în baie, iar priveliștea e pe măsură. Un șir de uși de lemn de pe care vopseaua se desprinde fâșii, cu găuri înfundate de la lovituri date cu nerv și mai ales, închise cu lacăte.
E singura baie care deservește zecile de familii care locuiesc la primele două etaje și totuși, acces la toalete au numai unii dintre ei, cei care au cheia de la lacăt.
Restul, adică majoritatea, au la dispoziție un singur WC, unde domnește o mizerie cruntă. Fiecare și-a făcut nevoile unde a putut, adeseori pe alături, dar nimeni nu se obosește să mai și curețe.
“Acum e bine, că îl avem deschis și pe asta. Să fi văzut cum era când erau încuiate toate – nici nu mai puteai să intri aici. Își făceau nevoile la dușuri, pe holul de la baie, iar alții, la buncăr, în stradă”, povestește un băiat de 15 ani, Andrei Roman, care locuiește aici de 7 ani. El locuiește la etajul I, dar trebuie să coboare la parter, la singura baie disponibilă, daca are vreo necesitate ori dacă vrea să se spele pe mâini sau pe față.
Lanțul nemulțumirilor
Tot mai mulți locatari ai fostului cămin de elevi răsar de prin camere și se îngrămădesc la baie. Chiar și la chiuvetă trebuie să stai la coadă, dacă vrei să prinzi una mai curată sau una care nu e spartă, să-ți curgă toată apa pe picioare.
Din cele 12 chiuvete înșiruite una după alta, pe două rânduri, abia de pot fi folosite două sau trei, care sunt mai curate. Restul sunt înfundate cu pământ, cu resturi de mâncare, iar straturile de mizerie s-au adunat, unul peste altul, de ți se face rău să te apleci să te speli pe față la vreuna din ele.
“Dacă ar veni Sanepid-ul, ar trânti aici niște amenzi cât casa”, spune cu obidă un alt locatar al căminului, nemulțumit că nimeni nu mai face curat în baie. Marian Roman e unul dintre “privilegiați”, adică dintre cei care are cheie de la ușa unei toalete.
“Aia din capăt – ultima”, arată el spre toaleta pe care o folosește la comun cu încă o familie.
Sătui de mizerie
“Ce era să facem, ne-am săturat să tot curățăm mizeria altora. Doar noi făceam curat acolo, dar de folosit o foloseau toți”, explică el, revoltat că cei care dețin căminul nu mai vor să plătească pentru o femeie de serviciu.
Toți ar fi vrut asta, ca cineva să vină să curețe după ei. Cu asta sunt de acord în unanimitate, la fel ca și cu enervarea cu care vorbesc de faptul că li mai se cere și chirie ca să locuiască acolo.
“ Ce, astea sunt condiții? Să ne dea condiții și apoi să ne ceară să plătim!”, spune cu năduf una dintre „căministe”, Nicoleta Dumitru, care se plânge că și așa nu are destul spațiu pentru cei șase copii ai săi.
Toți se cunosc între ei, de cele mai multe ori sunt și înrudiți, de la bunici la nepoți, veri, unchi și rude prin alianță – s-au adunat aici aproape tot clanul, tot mai mulți de la un an la altul.
“E un focar de infecție aici. Ne-au dat locuință aici ca să scape de noi. Ne-au băgat aici grămadă, ca la Călău (groapa de gunoi – n.r.)!”, se răstește o femeie în pijama, care agită amenințător pumnul prin aer, la adresa celor de la Primărie, care nu au avut “bunul simț” să le dea apartamente mai luxoase, dar tot la chirii mai mici decât prețul unui abonament de autobuz.
„Cea mai mare pacoste”
În timp ce căminiștii cu statut de asistați social se plâng de condițiile inumane în care sunt ținuți, spunând că mai bine s-ar muta în apartamente închiriate, unde li s-ar oferi condiții, conducerea Grupului Școlar nr. 2 se roagă să scape odată de ei.
“Sunt cea mai mare pacoste de pe capul nostru. Nu e nici o afacere să îi avem chiriași, avem numai pierderi imense, pe care trebuie să le suportăm din bugetul școlii. Sunt unii care nu au plătit chiria și utilitățile de 10 ani. Avem de recuperat de la ei aproape 800 de milioane de lei vechi, bani pe care îi avem de plătit la utilități și pe care nu cred că îi vom vedea vreodată. Le-am trimis sute de somații, chiar ieri am trimis o nouă sesizare la Primărie, prin care cerem să se rezolve situația acestora. Sunt o piatră de moară de gâtul școlii, atât prin datoriile acumulate, cât și prin scandalurile pe care le fac. Poliția știe prea bine situația de acolo, că se bat și se ceartă mereu între ei, pentru că de zeci de ori a fost necesară intervenția lor pentru a-i potoli”, spune și directoarea Colegiului Tehnic „Petru Mușat”, Maria Teodoreanu.
Consum uriaș necontorizat
Pe lângă faptul că au de plătit o chirie extrem de mică, care nu a mai fost majorată din 2001, chiriașilor căminului li se mai cer câte 30 lei de persoană, pentru consumul de apă rece, apă caldă, gaz, căldură și electricitate.
E singura metodă prin care s-ar putea acoperi măcar o parte din consumul uriaș pe care îl fac locatarii acelui cămin care nu este contorizat și în care apa caldă și apa rece curg zi și noapte, fără oprire. Directorul instituției spune că și facturile la curent sunt de-a dreptul imense, pentru că în cămin se folosesc reșouri foarte puternice, deși li s-a interzis așa ceva.
“Vin și pleacă când vor, iar noi suntem cei păgubiți. Unii din ei au venituri frumoase, alții au prins chiar și locuințe ANL și tot au plecat fără să mai achite nici o datorie. Cum să le asigurăm condiții foarte bune, când ei nu dau un ban pentru chirie și pentru ceea ce folosesc?” se întreabă Maria Teodoreanu.
Ciudat e că în aceeași clădire în care se găsește mizeria cruntă în care locuiesc zeci de familii, funcționează o serie de instituții publice, precum Liceul particular nr. 1, Centrul de studiu al Universității Danubius, două școli postliceale, Societatea Doamnelor Bucovinene și Centrul de Asistență pentru vârstnici, iar cei care intră acolo trebuie să închidă ochii și să-și țină respirația, măcar atunci când umblă pe holuri.
