Cămila inutilă?

L-am auzit pe dl Alex. Ștefănescu, un critic pe care, altfel, îl prețuiesc sincer, decretând la TV că n-are nici un rost să se publice texte dramatice, câtă vreme spectacolele sunt semnate de regizori, regizorul este fac-totum-ul în teatru, iar textul dramaturgului și-a pierdut relevanța. Dacă-i așa, e trist. Noroc că nu-i chiar așa! Doar n-o să credem că prevalența actului regizoral, oricât de inspirat și de spectaculos ar fi, poate trimite în neant, preschimbând în simple pretexte scrierile unor Euripide, Shakespeare, Cehov, Brecht, Caragiale, Sebastian. Care, odată intrate pe mâna regizorului, se cuvin trecute mintenaș, dacă nu chiar pe numele lui, oricum, în contu-i.
În cinematografie, se practică și se acceptă de când lumea formula „un film de”, menționându-se mașcat pe afiș numele regizorului. Lung metrajul „Am o idee!”, scris de mine de la prima până la ultima virgulă, devine astfel „un film de Alecu Croitoru”. Nu-i mare tristețe, fie primit! Parcă, în postata cinematografului, ar mai merge cât de cât, fiindcă regizorul are de păstorit mult mai multe și mai complicate decât în teatru – deși, barem teoretic, miezul prestației rămâne același.
Practic, asistăm pur și simplu la o tentativă de desființare a unui gen literar, mutarea hotărâtă a interesului de la scriitură la actul punerii în scenă echivalând cu expulzarea dramaturgului din peisajul literaturilor lumii – ceea ce amintește povestirea arabă în care se spune că de ai un bun conducător de cămile, dromaderul poate să lipsească! Dincolo de faptul că există și teatru destinat de la bun început numai lecturii (nici ăsta nu-l publicăm?), că spectacolul a fost și rămâne totdeauna sub semnul efemerului, și-i mereu necesară revenirea la pagina tipărită, că anumite puneri în scenă deformează și delegitimează autorul textului până la a te-ntreba ce-i caută numele pe afiș, vreau să cred că dl Ștefănescu nu s-a gândit să aplice eticheta „inutilă publicarea” în cazul „Macbeth” sau „Hamlet”, ci a stabilit, probabil, o anume limită temporală de la care încolo dramaturgiei nu-i mai rămâne decât rolul furnizării de texte-pretexte.
Odată cu nașterea secolului XXI, genul și-o fi încheiat misia, predând cu supunere ștafeta directorului de scenă? Cum de nu s-a sesizat până acum inutilitatea textului dramatic? Doar statutul regizorului, în esență, nu s-a schimbat măcar de la 1870 încoace, când se consideră că a apărut (în spectacolele de la Meiningen) regia modernă în teatru. Trebuie să credem că, în viziunea criticului, prestația regizorală a suferit de curând o mutație radicală prin asumarea (confiscarea) unor prerogative ce, prin definiție, nu-i aparțin – numai că la mijloc e-o regretabilă confuzie de planuri: una-i arta scrisului, alta-i arta transpunerii scenice. Dacă dl Ștefănescu s-ar fi născut cu un veac înainte și și-ar fi impus punctul de vedere (regia modernă de teatru funcționând și atunci) în bibliotecile României n-ar mai fi fost rânduite operele lui – ajunge un singur nume – Caragiale!
Pe de altă parte, cei ce urmăresc fenomenul teatral contemporan pot lesne constata că nu-s puține spectacolele în care pe afiș scrie (de pildă) Cehov și ceea ce se petrece în scenă n-are, programatic, mai nimic comun cu Cehov, după cum am văzut o montare dintr-un teatru românesc a capodoperei „Romeo și Julieta” lipsită complet taman de ceea ce ar trebui s-o definească – poezia shakespeariană.
Ce ne-am face fără cărțile din raft? Cât privește destinul dramaturgilor contemporani, desproprietăriți și trecuți la munca de jos, adică, la rangul de umil scutier al regizorului, s-ar cuveni luată în discuție nu numai ciudata recomandare de interdicție la tipar, ci și încălcarea flagrantă a drepturilor de proprietate intelectuală asupra unor texte mutilate de montări abuziv ireverențioase. Ce-ar spune un poet autentic dacă actorul ce-i recită versurile i-ar „rearanja” poezia după inspirația și cheful propriu? Pe vremuri (o, tempora!) teatrele aveau Comitete de lectură ce avizau (ori respingeau) cu autoritate în materie de repertoriu (ce nume mari în fostele Comitete de lectură ale Naționalului ieșean!), după care a apărut Secretariatul literar, și el antedecident (că, până la urmă, de rămas rămâne tot ceea ce hotărăște directorul…), dar având și rol de a prospecta, recomanda, sugera, uneori chiar și determina scrierea pieselor menite să onoreze programul și profilul respectivei instituții de spectacole.
Acum, se recunoaște ori nu, repertoriul este alcătuit întâi de toate conform ofertelor regizorale, cu precădere îndreptate către dramaturgia „sigură” străină. Ne-am obișnuit ca, pe scenele românești, piesele autorilor contemporani să le cauți cu lumânarea. Dar să și contești dramaturgiei naționale accesul la tipar mi se pare prea de tot! Oare chiar dacă ai un bun conducător de cămile (regizorul), dromaderul (scriitorul) poate să lipsească? Aferim!