Frumos, frumos spectacol! Viața bate nu numai filmul, ci și sportul. Sau nu viața, ci realitatea confecționată? Cred că un psiholog a avut ideea camerei ascunse, unul care a vrut să studieze reacțiile firești ale oamenilor confruntați cu situații nefirești. Asta ar fi o posibilă explicație a fazei din finalul meciului de Zweite Bundesliga, dintre Duisburg și Frankfurt. Un șut al unui fotbalist de la gazde lovește bara transversală și apoi cade în fața porții la 1 metru. Cunoașteți acea reacție a oamenilor care pretind ceva, fie și conștient nemeritat, de a ridica mâinile. Cel care a șutat n-a făcut asta, doar un singur coechipier, însă a fost mai degrabă un gest de agasare la adresa ghinionului. Până aici nimic neobișnuit, numai că se aude fluierul arbitrului. Ce să fie, oarece ofsaid? Nu, gol! Stupoare…
De-acum urmează festivalul expresiilor faciale. Autorul “golului” se bucură scuzându-se, coechipierii îl felicită distrându-se pe seama lui, un fel de “ce noroc poți să ai, fraiere!”. Pe banca de rezerve, inițial nimeni n-a avut vreun impuls să exulte, doar niște tresăriri ca la o ratare, după care aud fluierul și încep nu să se bucure, ci să se amuze! Dincolo, la adversari, resemnare și acceptarea destinului. Nici un protest, nimic-nimic! Portarul clătina din cap cu buzele strânse, altul ținea pasiv mâinile în șold în timp ce arbitrul trecea prin preajma sa. Cu nebunii nu te pui, și-or fi zis.
După meci, se pare că centralul ar fi dat vina pe tușier. Numai că există și imagini cu liniorul în prim plan (Mein Gott, câte camere dedicate la un meci de ligă secundă?!). Nimic nu sugerează că acesta ar fi semnalat ceva. Nu a făcut gestul acela cu fanionul arătând spre centru, nici nu a rostit vreun cuvânt în microfon. Atunci care să fie explicația, flacăra violet? Nu, încă o cameră, aia ascunsă, după cum spuneam la început. Păcat că nu s-a întâmplat faza asta la 0-0, ci la 4-0. Destul de neinspirat regizorul. Sau, poate, fricos…
