Cămașa fericirii

Se spune că de mult trăia un prinț nespus de melancolic. El era mereu trist și mâhnit, iar chipul său veșnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toții erau nespus de îngrijorați și au chemat înțelepți, astrologi, doctori, magi vestiți, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinț.
Un înțelept le-a spus:
–Prințul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămașa unui om fericit!
Prințul s-a înveselit pentru o clipă și degrabă a trimis ștafete în toată împărăția, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămașa.
Trimișii împărătești au colindat întreaga împărăție, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiți, cârtitori, triști, cu chipuri întunecate, nefericiți, bolnavi, amărâți, nenorociți. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prințul Tamas aștepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau…
Unul din trimiși a ajuns în cel mai îndepărtat colț al împărăției și a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greșească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Își răsfăța soția, o alinta, îi vorbea frumos și drăgăstos, deși arătau a fi de mult timp căsătoriți. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja și se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii și desigur avea cămașa fericirii! Nu rămânea decât să ia cămașa fericirii.
S-a repezit la acel om și ajutat de soldați i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită și răscârpită. Dar omul n-avea cămașă pe sub haină.
Omul fericit era așa de sărac încât nu avea nici măcar cămașă…
– Hârtia aurie de împachetat
Povestea spune că în urmă cu un număr de ani un om și-a pedepsit fetița în vârstă de 5 ani pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat foarte scumpă.
Omul stătea rău cu banii și deveni și mai supărat când a văzut că fetița a folosit hârtia respectivă ca să decoreze o cutie și să o pună sub bradul de Crăciun. Cu toate acestea, fetița a adus tatălui ei cadoul în dimineața următoare spunând:
„Acesta este pentru tine, tăticule”.
Tatăl a fost rușinat de reacția lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arătă din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală. El i-a spus pe un ton răspicat:
„Nu știai, domnișoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?”
Fetița s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, și a zis:
„Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut.”
Tatăl a rămas perplex. S-a pus în genunchi și și-a îmbrățișat fetița și a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, micuța fetiță a murit într-un accident și se spune că tatăl ei a ținut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieții sale. Și de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situații dificile, deschidea cutia și lua un sărut imaginar și își amintea de dragostea care a pus-o fetița acolo.
Într-un adevărat sens, fiecare dintre noi, ca și oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiționată și săruturi de la copiii noștri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai prețios decât asta.
Copiii, familia, prietenii sunt ca îngerii care te ridică pe picioarele tale atunci când ai probleme să-ți aduci aminte tu însuți să zbori.