Cămașa de forță (I)

O carte-etalon
Cămașa de forță (Ed. Curtea Veche – 2004, Ed. Liternet – 2005) este o carte-etalon, atât pentru proza est-europeană, cât și pentru literatura universală. Combustia care a inițiat o literatură de o asemenea forță și valoare vine, estetic vorbind, din aceeași fenomenologie care i-a extras genialoizi din distileriile artei Estului pe Dostoievski, pe Kafka, sau pe Vladimir Bukovski. Evident, tot acest metabolism nu ar fi fost posibil în afara experienței totalitare la care a fost supus autorul cărții, romancierul, poetul și eseistul Leonard Oprea.
Vorbim aici despre un roman scris cu fluidul unui homunculul hiperactivat (e conștiința auctorială? e omul păcatului? e un sfânt? e fiara? e Dumnezeu? este, poate, câte ceva esențial din toate acestea, sau e nimic în rețetă alchimică ? ), iar acest homuncul este cel care pune la lucru alerta cortexului senzorial și anxietatea cortexului motor pentru a face posibilă supraviețuirea ființei strivită sub teascul dictaturii: „să-mi scrii sângerând fără tăietură, doar simplu gândind despre neînțeleasa plăsmuire…[…] Sunt un…paralogic și nu voi perturba societatea, îmi voi cere doar dreptul, inalienabil, la un pic de zbor, deasupra munților și văilor, orașelor și ruinelor voastre.”(p.159). De remarcat că această levitație antropocentrică se produce „înlăuntrul meu și în afara voastră”, printr-un mecanism hiper-derealist grefat parcă pe o meditație din Hermes Trismegistus.
Cadențele catatonice și contratimpii cicatricilor din Dansul lui Eduard Munch sunt singurele ritmuri care îi sunt permise lui Inochentie Damian, eroul romanului de față, pentru a înainta prin realul distopic și prin imaginarul utopic al unui sistem totalitar a cărui menire este reducerea individului la absurd: „ne-ați spus că într-o astfel de societate nu există contradicții antagoniste, atunci, ce se întâmplă când contradicțiile ajung, așa neantagoniste cum sunt, la o acumulare necontrolabilă?” Un răspuns era acesta: „refuzul de a accepta să trăiești într-un anume fel, prin automutilare”, care putea merge până la sinucidere (autonegarea supremă) sau până la stimularea genialității (prin conversia mecanismului nevrozei și negării în mecanism creator). Dar au existat, la alții, și răspunsurile colaboraționiste, prin mecanismele adoptării ideologiilor totalitare, fie în mod activ, fie în mod pasiv, cedând și lăsându-se încorporați în pasta moale, vitroasă, a lui homo sovietikus.
„nimeni nu-i poate contesta frumusețea protestului…”
În regimurile totalitare comunistoide cum au fost cele din Est, când individul trăiește zilnic experiența faliei schizoide a dedublării pentru a încerca o adecvare la (re)presiunea ideologică externă, mintea sa uită mecansimele naturale de feed-back apropriate libertății. Cu timpul, răspunsul său la stimulii de orice fel devine unul lipsit de sens, pe măsura realității care a generat anomalia: „Le povestesc despre cât de greu se poate accepta că existența unui spațiu și timp, tainice în manifestarea lor benefică, inițiatică și desăvârșitoare de ființă, constituie, practic, accesul la realitatea psihică eliberatoare- realitatea unică[…]. Păcatul …e identificat de unii dintre ei, marea majoritate, cu spaima asta și li se înfățișează ca o destructurare interioară, într-un necurmat proces, până la alcătuirea unui nou Eu.” Însingurarea lui Inochentie Damian a fost blestemul dar și șansa supraviețuirii lui, într-o lume comunizată și supusă buldozerelor de anihilare a personalității: „Cum urlă lupii sufletului la gura disperării, gândi Damian și notă în jurnal: „Nu există tragedie sau demența izolării, atâta timp cât nimeni nu-i poate contesta frumusețea protestului”…”
„marionetele și toxina Omului Nou”
Construcția spațiului sacrificial al interiorității lui Inochentie Damian, cel abandonat înstrăinării dar susținut de obstinația autoanalizei în chip de „țipăt după ajutor”, devine o literatură pur-sânge, o arhitectură vera făcută din text, sânge și fluid afectiv, o construcție a detaliului anatomo-patologic și a misterului revelat: „Cât de amănunțit trebuie să-ți „descrii” realitatea înconjurătoare pentru a descoperi motivele întemeiate care să-ți justifice actul de autoalienare?” Tehnica pointillistă a detaliului presiunii psihice este inegalabilă la Leonard Oprea. (Am regăsit aici, ca pe o madlenă proustiană, o amintire personală care ține de fascinația în fața construcției lui De laudibus sanctae crucis, făcută în secolul al IX-lea de Rabano Mauro, după un procedeu de reiterare heraldică (Roma, Biblioteca Apostolica Vaticana). După același procedeu, autorul deconstruiește coerența funcțională a personajului său prin autofagocitarea energiei sale ființiale, lăsând în urmă, vie, marioneta lipsită de voință autonomă, marionetă ce execută – în statul totalitar – numai manevrele Păpușarului Ideolog Șef. Fac apel, pentru adecvare, la citatul indicat de autor din Nietzsche: „Am făcut lucrul acesta, spune memoria mea. Nu sunt eu în stare să fac una ca asta, spune orgoliul meu și rămâne de neînduplecat. În cele din urmă – cedează memoria.” Așadar aici este capătul de linie al Arhipelagului, al Coloniei penitenciare, al Gulagului, al Experimentului Pitești: în cochilia goală a minții-sufletului, vidată de ideologi prin spălarea creierului, este injectată, cu seringa statului-partid, toxina Omului Nou.) (va urma)