Călugărul moare lumii ca să se nască în Hristos

Ianuarie este cu precădere luna sfinților monahi: îi proslăvim pe Sfinții Cuvioși Teodosie, Pavel Tebeul, Antonie, Eftimie, Macarie Egipteanul, Maxim Mărturisitorul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, ca să nu mai amintim de Sfinții Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan, și ei monahi prin excelență.
Zilele lor de proslăvire reprezintă o excepțională concentrare de virtuți, nevoințe și scrieri mult folositoare pentru mântuirea noastră pe care sfinții monahi ni le-au lăsat ca pe niște comori neprețuite. Bogăția duhovnicească, frumusețea, dar și nevoințele vieții monahale sunt izvoare nesecate din care putem reține învățăminte ce ne-ar dumiri în multe privințe. Furtuna mediatică de la începutul lunii, legată de practica incinerării, a scos la lumină multe carențe de cunoaștere a învățăturii sfintei noastre Ortodoxii a celor ce, în necunoștință de cauză sau chiar ignoranță, au emis fel și fel de păreri neconforme cu învățătura Bisericii dreptmăritoare. Bunăoară, cineva se întreba de ce monahii ortodocși se îmbracă în negru. Pe când catolicii, înveșmântându-se în alb sau culori mai blânde, dau o notă de eleganță, ai noștri, în negru, par învechiți, demodați și chiar neîngrijiți.
Pocăința, ca stare duhovnicească
Întreaga spiritualitate ortodoxă are în centrul ei pocăința. După învățăturile Sfinților Părinți, fără această virtute, înaintarea pe treptele desăvârșirii creștine ar fi de neconceput. Lucrul acesta este în deplin acord cu realitatea, deoarece atât timp cât omul slujește patimilor, el nu va putea să meargă pe calea desăvârșirii, căci ea presupune dintru început ruperea tuturor relațiilor cu păcatul.
Pocăința, ca stare duhovnicească, trebuie să fie îmbrățișată de fiecare creștin, indiferent de cultură, pregătire profesională, apartenență politică, etnică sau diferențiați de alte criterii ce țin de lume și de mersul ei. Bogatul și săracul, dregătorul și țăranul, universitarul și studentul, toți sunt chemați de Dumnezeu la bunătățile cele făgăduite.
Pe lângă creștinii care, viețuind în vâltoarea lumii, se luptă cu patimile și se pocăiesc pentru păcatele lor, a existat încă de la începuturile creștinismului o categorie aparte care, renunțând total la lume, a ales o viață de pocăință neîncetată, făcând din aceasta un modus vivendi. Ei se numesc monahi sau călugări, iar trăirea pe care ei și-au asumat-o de bunăvoie se numește viețuire călugărească.
Monahismul răscolește întreaga lume psiho-spirituală a omului
De-a lungul timpului, mulți au încercat să dea o definiție monahismului, care să cuprindă în mod plenar toate aspectele spirituale, sociale, psihologice care se regăsesc în acesta. Iată una dintre ele: „Monahismul constituie o cale, nu unică, însă, precis neîndoielnică, întâi pentru găsirea existenței pierdute a omului, dar și pentru găsirea lui Dumnezeu. Monahismul răscolește întreaga lume psiho-spirituală a omului, cercetează, constată existența unor elemente parazite, vede chipul dumnezeiesc întunecat de patimi și se luptă cu osteneală să readucă sufletul la starea lui – după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Teoclit Dionisiatul, „Dialoguri la Athos”, vol. I, traducere pr. Ioan I. Ică).
Nu negăm și nici nu desconsiderăm cealaltă variantă de dobândire a mântuirii, pe care o aleg mare parte din credincioși, căsătoria. Voim doar să evidențiem un aspect din viața monahală mai puțin cunoscut de laici, și anume ținuta monahală. Odată cu slujba de accedere în cinul monahal, candidatul primește hainele care îi vor aminti necontenit de vocația pe care a ales-o. Unii ar privi ținuta monahală ca pe-o uniformă. Multe categorii profesionale poartă ținută distinctă: medici, soldați, polițiști, pompieri, marinari. Este haina monahului o simplă uniformă menită să-l distingă de celelalte categorii socio-profesionale? Unii vor zice că da! Pare a fi un adevăr parțial, căci uniforma monahală îi dă călugărului simțământul că e înregimentat, dar și că se află într-o nesfârșită bătălie, nu pentru cucerirea de ranguri și demnități lumești, ci pentru luarea cu asalt a Împărăției cerurilor.
Starea de jertfă permanentă
Straiele monahului îl îmbracă pe călugăr în sensuri exprimate prin simboluri, de care trebuie să fie mereu conștient. Ele transmit ceea ce se află dincolo de materialul și forma lor, expresia chipului duhovnicesc pe care trebuie să-l îmbrace eremitul, înfățișarea omului nou, a ucenicului lui Hristos care s-a hotărât la renunțarea totală și dăruirea specială, diferită de a celorlalți creștini. Îmbrăcămintea călugărului, alături de multele ei simboluri, mai are o particularitate legată de culoare, care-l caracterizează pe monah indicând starea sa de jertfă permanentă.
Despre hainele călugărilor găsim referiri la mulți Sfinți Părinți. Între ei, Sfântul Vasile cel Mare stăruie asupra faptului că îmbrăcămintea călugărului trebuie să se deosebească de cea a mirenilor din două motive: pentru indicarea chemării monahicești, dar și ca în însăși îmbrăcămintea lor să aibă îndemn de a viețui după chipul cel mai ales.
Rânduieli
În rânduiala actuală, slujba de tundere în monahism prevede îmbrăcarea monahului cu următoarele elemente: cămașă, paraman, dulama, potcap, rasă, mantie și camilafcă. Se observă că ținuta monahului este alcătuită din șapte piese principale, pentru a arăta că viața cea desăvârșită la care este chemat monahul se clădește pe cele șapte Daruri ale Duhului Sfânt.
Sigur, pe lângă acestea, călugărul mai primește la slujba de consacrare: brâul (cureaua), sandale, metanii și crucea.
Negrul este o culoare controversată
Revenind la dilema unora: de ce s-a ales negrul pentru ținuta monahală din lumea ortodoxă? Negrul este o culoare controversată. Pe de o parte este asociată demonilor, vrăjitoarelor; pe de altă parte, durabilității și încrederii. În același timp inspiră autoritate și putere, pe de altă parte, disperare, jale, doliu, dar și constanță, prudență și înțelepciune. Însă, de cele mai multe ori, negrul este chipul penitenței și al suferinței. Vasăzică, în cazul călugărilor, negrul devine semn al renunțării la zădărnicia lumii. Călugărul este mort pentru lume și, de aceea, la exterior, starea lui este neagră, pe când la interior trebuie să tindă către alb, către lumină. Negrul semnifică și măruntaiele pământului de unde a început reînnoirea lumii prin nașterea într-o peșteră a Sfântului Prunc Dumnezeiesc. Așadar, călugărul, înveșmântat în negru, se expune unei metamorfoze intense de reînnoire duhovnicească, pentru că îmbrăcându-se în negru trăiește necontenit o moarte tainică, anticiparea unei adevărate nașteri. El moare lumii ca să se nască în Hristos.
(arhim. Mihail DANILIUC, sursa: Ziarul Lumina)