Călugărul căruia i s-a arătat Maica Domnului

Era odată un călugăr în Galia, în Franța de astăzi. Acel călugăr avea deosebită dragoste și mare evlavie către Maica Domnului și în fiecare zi își făcea canoanele, acatistele și paraclisele. Și făcea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aibă ajutătoare pe pământ și în vremea morții și în ziua judecății.
Dar, auzind el că este atâta frumusețe în ceruri, zicea: „Dacă un înger este atât de frumos, dar Maica Domnului, care-i împărăteasa Heruvimilor? Oare nu pot eu în viața asta să o văd pe Maica Domnului? Măcar cât este cu putință omului!” Și a început a se ruga: „Maica Domnului, dacă vrei și dacă crezi că îmi este de folos, aș vrea să te văd o dată în veacul de aici, ca mai mare evlavie să simt pentru tine și mai mare credință. Eu văd sfintele tale icoane, dar aș vrea să văd cum ești tu în ceruri. Nu sunt vrednic, că sunt om păcătos, dar măcar cât este cu putință omului”. Că de s-ar arăta slava ei cuiva, ar muri omul de atâta frumusețe.
După mulți ani iarăși aude un glas: „Părinte, ia seama! Maica Domnului o să ți se arate pentru evlavia ta, dar tu ai să orbești! Vrei să rămâi fără vedere?” Dar el zice: „Vreau! Să rămân orb câte zile mai am, numai să o văd o dată”.
Și odată, pe când era el la rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului. A venit întâi o mireasmă a Duhului Sfânt și când a început să apară lumina, cum răsare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gândit? „Ca să nu orbesc de tot, am să închid un ochi și am să orbesc numai de unul”.
Și a apărut Maica Domnului cu Mântuitorul în brațe, așa cum este pictată pe icoane. Atunci a închis un ochi. Și a căzut cu fața la pământ de atâta lumină și frumusețe, încât limba omenească n-o poate spune. Și Maica Domnului i-a spus: „Nu înceta a te ruga. Atât m-am arătat, cât îți este cu putință”. Și l-a binecuvântat și ca fulgerul s-a înălțat la cer. Călugărul a orbit cu ochiul cu care a privit strălucirea, dar era bucuros că i-a rămas un ochi.
După ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie și mare mângâiere de la Duhul Sfânt care a venit prin Maica Domnului și l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar îi părea rău că nu s-a uitat cu amândoi ochii, ca să vadă frumusețea ei cea negrăită. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului și zice: „Mulțumescu-ți ție Maica Domnului, că te-am văzut! Îmi pare rău că mi-am cruțat un ochi. Vreau să rămân orb până la moarte, numai să te mai văd o dată”.
Și s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi și cu post, ca să i se mai arate o dată, așa de mare bucurie îi lăsase în suflet, că nu poate să înțeleagă mintea și să spună limba, câtă frumusețe are chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: „Părinte, a auzit Maica Domnului rugăciunile tale și o să ți se mai arate o dată. Dar primești să rămâi orb toată viața ta?” Și el, bucuros că o s-o mai vadă o dată pe Maica Domnului -, pentru că zicea, că altă fericire și bucurie mai mare pe pământ nu este -, a zis: „Mulțumesc darului Stăpânei cerului și al pământului, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt în stare să-mi pierd și viața vremelnică, nu numai vederea, numai s-o mai vad o dată”.
Și ce s-a gândit el: „Am să pun mâinile la ochi, să vad măcar așa printre degete lumina ei”. Dar când a văzut că vine și când a venit lumina așa de tare, el voia să pună mâinile la ochi. Și când s-a uitat, în loc să-l orbească, s-a întâmplat altă minune: i-a deschis Maica Domnului și celălalt ochi! Și aude un glas: „Iată, ți-am vindecat și ochiul celălalt, căci pentru dragostea mea ai vrut să fii orb! De acum rămâi și mă vei vedea în veacul viitor pentru vecii vecilor!”
Să ne pocăim până la ultima suflare
Atât s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, că toată viața, unde se ducea, îl auzeau călugării cântând Maicii Domnului o cântare. Și atâta bucurie avea, că în loc să-l orbească de tot, i-a deschis și celălalt ochi care i-l orbise. Și toată viața lui lăuda pe Maica Domnului, și nu avea alt cuvânt, decât „Maica Domnului”, oriunde.
S-a dus bietul călugăr în ceruri, să se sature de bucuria și lumina, de veselia cea negrăită și de privirea Preacuratei Născătoare, nu o clipă, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus să aibă privirea cea duhovnicească îndreptată spre Preacurata și spre Mântuitorul și spre Sfânta Treime cu toți sfinții, în lumina cea neapropiată și să se bucure și să se veselească.
Noi să nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanță a unui suflet așa de mare. Dar noi să ne vedem de păcatele noastre și să nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, că nu suntem vrednici.
Să ne vedem și să ne plângem păcatele! Să ne pocăim până la ultima suflare; să ne mărturisim curat, să fim împăcați cu toți, să ținem sfintele posturi, să ducem viața curată, să avem dragoste către aproapele și atunci și noi păcătoșii vom nădăjdui la mila Mântuitorului și a Preacuratei Fecioare Maria, ca să o vedem și noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.
Pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi păcătoșii. Amin.
(Părintele Cleopa)