Călugăria

Călugăria se învață. Și nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă și disperare, asemenea vieții. Iată un adevăr pe care puțini din cei de astăzi îl mai știu. Ai îmbătrânit și de abia atunci îți dai seama că n-ai făcut altceva decât să-ți cârpești sufletul cu petice străine.
Intri pe poarta mănăstirii cu o cerere timbrată și treci în veșnicie printr-un certificat de deces; între ele, pravila cuminte și rândășia calificată, adunate într-o formulă care ar vrea să însemne împletirea rugăciunii cu munca. Un mare poet vorbea despre poezia leneșă; un mare duhovnic ar putea vorbi despre călugăria mediocră.
Puțini, foarte puțini mai sunt nebunii pentru Hristos, purtători ai războiului nevăzut.
Ca și creștinismul primar, călugăria clasică avea un caracter inițiatic. Tainele ei se descopereau prin viu grai, de la dascăl la ucenic, treaptă cu treaptă, puțin câte puțin, cu înaintări și reveniri încete, ocolind accidentele. Părinții Pustiei, foști învățăcei la rândul lor, dovedeau o măiestrie fără seamăn în a-și apropia sufletul omului și a-l călăuzi spre inima lui Iisus, cu o iscusință pe care nici pe departe nu o posedă savanții de astăzi ai psihologiei abisale. Inițierea se făcea de la om la om – mai precis, de la persoană la persoană, – întru comuniunea dumnezeiescului dor. Cărțile s-au alcătuit mai târziu, pe îndelete, prin consemnări ale memoriei, prin epistole programatice sau răvașe răzlețe, ale duhovnicilor ce-și îndrumau ucenicii de departe. Așa s-a născut Patericul.
(Arhim. Bartolomeu Anania, sursa: www.pateric.ro)