Zilele de 3 – 5 decembrie, numite în calendarul popular Zilele bubatului, în care erau, așa cum scrie etnograful Mihai Camilar, „comemorate niște reprezentări mitice feminine (reminiscențe ale religiei precreștine)”, erau ținute cu strictețe, în special de către femei, în scopul de a-și feri copiii de „bubat” (vărsat de vânt, sau varicelă).
„În lumea satelor – spune etnograful humorean – se credea că bubatul ar lovi și pe cei adulți, care ar îndrăzni să lucreze în aceste zile”. De aceea femeile se abțineau să țese, să coase („ca să nu apară bubatul năvădit des ca ițele”), să opărească rufe („ca să nu opărească vărsatul și copiii să rămână ciupiți de vărsat”).
„Părinții- spune Mihai Camilar reproducând credința populară – păzeau copiii ca în Zilele bubatului să nu mănânce porumb copt, fasole și semințe de dovleac, ca nu cumva, prin analogie, bubatul să se lățească la mărimea acestor semințe”.
Preventiv, mamele își „îmbărbutau” copiii ungându-i pe față cu miere de albine (sau cu apă în care se dizolva zahăr) pentru a fi feriți de această boală.
„Îmbărbutatul” se făcea, cu precădere, în ziua de 4 decembrie, de Sfânta Varvara, zi în care mamele marcau semnul crucii, cu degetul arătător înmuiat în miere de albine pe fețele copiilor din familie”.
„Practicile săvârșite în aceste zile – încheie Mihai Camilar – veneau să suplinească (unde era cazul) ritul religios sau lipsa medicului, totul fiind făcut cu gând și suflet curat, cu speranță, încredere și nu în ultimul rând cu intenții reparatorii”.
