Calea spre mîntuire (fragment)

Duhul reunește în sine sentimentul divinului, nevoia conștiinței, nădejdea de mai bine și, în același timp, conștiința a tot ceea ce facem și cunoaștem. Consecințele practice ale acestei învățături despre duh sînt evidente. Fiindcă duhul este într-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trăi după duh și de a asculta de exigențele sale va fi norma supremă a vieții creștine. Dacă satisfacem nevoile duhului, acestea îl învață pe om cum să-și armonizeze cu ele și celelalte nevoi, și astfel nici satisfacțiile sufletului, nici satisfacțiile trupului nu vor fi în contradicție cu viața duhovnicească ci dimpotrivă vor conlucra în lucrarea ei.
De aici urmează desăvîrșita armonie a tuturor mișcărilor și a tuturor atitudinilor, a gîndurilor, a sentimentelor, a dorințelor, a intențiilor, a impresiilor și plăcerilor. Într-un cuvînt raiul.
Omul total stă deci sub influența duhului. Însă acolo unde se face „simțită” vocea sa cu adevărat personală sînt „simțurile duhovnicești” și mai cu seamă conștiința, afirmă Sf. Teofan.
Din unirea sufletului cu duhul, sufletul îndrumat de duh nu căuta numai ceea ce este frumos, ci și expresia frumosului în forme frumoase ale lumii nevăzute, căreia îi aparține duhul prin lucrarea sa. Aceasta nu înseamnă că, atunci cînd un om este duhovnicesc, sufletescul și trupescul nu se mai găsesc deloc în el, ci doar faptul că duhovnicescul predomină, subordonîndu-le și pătrunzînd partea sufletească și cea trupească.
Rătăcirea gîndurilor, nestatornicia dorințelor pătimașe și tulburarea inimii ne neliniștesc mereu, nepermițîndu-ne să facem, măcar un singur lucru, așa cum ar trebui, și aproape întotdeauna ne duce pe căi greșite. Această boală nu este naturală, deși este universală și endemică; mai degrabă ea este contactată de noi de bună voie.
De îndată ce am observat existența acestei boli să trecem la eforturile vindecării ei. Să ne gîndim în permanență că, în noi se află ceva ce nu este bun, care este mereu gata să ne abată de la calea cea dreaptă și să ne inducă în eroare.
Cînd duhovnicescul domnește în cineva în modul cel mai înalt, atunci, deși răul prin caracterul și atitudinea sa exclusivă, încearcă să-l domine, omul nu mai greșește. Deoarece, duhovnicia este etalonul vieții umane și ca urmare, omul care a devenit duhovnicesc, este un om adevărat, în timp ce omul sufletesc sau carnal nu este un om adevărat, după cum nici omul trupesc nu este un om adevărat, indiferent cît de atrăgător pare el din exterior.
Omul simplu, care are frică de Dumnezeu este superior omului care se poartă deosebit, și umblă elegant, dar care nu are printre scopurile și dorințele lui arzătoare aceea de a fi plăcut lui Dumnezeu. Potrivit scopului natural, omul trebuie să trăiască în duh, să-și subordoneze totul duhului, să fie pătruns de duh în tot ceea ce este al sufletului și al trupului și în lucrurile exterioare (viața familială și socială).
Adevărata fericire a omului este viața în duh, care este sufletul sufletului nostru omenesc, sufletul în sine, este duh nematerial; dar, învelișul sufletului este însăși duhul, care este tot un element exterior nematerial. Trupurile noastre sînt grosiere; dar, acel înveliș al sufletului este foarte fin și servește pe de o parte, drept intermediar între suflet și corp, iar pe de alta, între suflet și Dumnezeu Creatorul: prin el, sufletul acționează asupra trupului și trupul asupra sufletului care conversează cu Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu îl convertește la Sine.
Învelișul sufletului devine luminos sau întunecat, corespunzător stării interioare a sufletului. Cînd conștiința, judecătorul nostru incoruptibil, ne vorbește mustrîndu-ne, și spunîndu-ne că nu sîntem curați, atunci noi apărem întunecați, în ochii îngerului păzitor și chiar al oamenilor dispuși să ne analizeze. Cînd sufletul este luminos, puterile întunericului, nu se pot uita la el și deci ispitele, scad în intensitate. Dracii încearcă să se tîrască pînă la sufletele luminoase, dar trecerea le este barată și sînt izbiți la pămînt de razele luminii duhovnicești, ca de niște săgeți. Așadar rîvnește la aceasta. Nu merge după ceea ce ți se pare din afară, pentru că este posibil să existe altceva vizibil în noi, și aceea sîntem noi în realitate.
(Sf. Teofan Zăvorîtul)