Calea spre mântuire

1. Ce se înțelege prin cuvântul “lume”
Prin „lume” se înțelege tot ceea ce e pătimaș, deșart sau întinat de păcat și care pătrunde în viața socială, familială și personală, sălășluindu-se acolo sub formă de obicei și lege. Iată de ce a părăsi lumea nu înseamnă câtuși de puțin a ne rupe de societate sau de familie, ci a părăsi toate năravurile, obiceiurile, îndeletnicirile, deprinderile și cerințele care sunt cu totul potrivnice Duhului lui Hristos, pe Care l-am primit și Care crește în noi.
Societatea și familia sunt binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu trebuie să le respingem sau să le disprețuim, nici pe ele și nici pe cele ce țin de temelia și de buna lor întocmire; ci trebuie să disprețuim și să fugim de tot ce este patimă și poftă, căci acestea se prind de acelea ca o tumoare malignă, vătămându-le și stricându-le.
A fugi de lume înseamnă a te stabili în adevărata familie și societate.
Iar toate celelalte să le faci ca și cum ți-ar fi străine, ca și cum n-ar fi treaba ta: „Și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea” (1 Corinteni 7, 31). („Calea spre mântuire”, Sfântul Teofan Zăvorâtul)
2. „Nu suntem chiar așa de răi”
Nu suntem chiar așa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de rușine și nici alții nu ne socotesc chiar așa de răi și nu ne lipsesc de respectul și considerația lor. Și pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate.
Cel mai gros și mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviință a purtării din afară și legăturilor cu cei din jur! Să-ți fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare în afară e frunză, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roadă. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.
Același lucru se întâmplă și cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feței lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună și temătoare de El. „Dă-mi. fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înțelept [lui Solomon]. Din inimă iese tot binele și tot răul. După cum ți-e inima, așa ești și tu înaintea Domnului. Dacă inima ți-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Așa e și cu orice altceva.
Și judecarea altora e înșelătoare. Ceilalți nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politețe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine știe ce socoteli ale lor? Și nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alții, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare și piper necuviinței lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie și răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulțumire de sine. Oare nu tot așa am face și noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc și ne judecă alții?! (“Calea spre mântuire”, Sfântul Teofan Zâvorâtul
3. “La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”
„La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi”, mai știm cutare sau cutare lucru și dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, așa cum fac alții. Așa se înșeală unii prin propria lor apreciere psihologică. Alții, dimpotrivă, sunt înșelați de înfățișarea trupească – putere, frumusețe și formă. Atât unii, cât și ceilalți sunt cu atât mai orbiți cu cât se înalță mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că:
1) Înzestrările firii oricum nu au nici o valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu; toate cele ale firii au încă și mai puțină valoare în creștinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoșesc. Sfințește toate bunele tale înzestrări prin credința în Hristos Mântuitorul și printr-o viață pe măsura acestei credințe și abia după aceea socotește-le bune.
2) Iarăși – ai făcut tot ceea ce poți și trebuie să faci după măsura darurilor tale? Ți se va cere mai mult cu cât ți s-a dat mai mult. Grija să-ți fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăți pentru ele? E câștigul pe măsura cheltuielii?
3) Cât despre cine știe ce daruri trupești sau întâmplătoare, nu e nimic de zis. Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre un om care laudă pe un altul pentru înfățișarea deosebită, maiestatea sa, avuțiile, palatul, caii de rasă și celelalte; dar apoi, îl întreabă pe acela: „Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuși? Tot ce mi-ai înfățișat nu e el.”
4) N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alții – mai bine să ne îngrijim de noi înșine. Fiecare va răspunde pentru sine însuși. Privește-te pe tine, și separându-te de ceilalți, judecă-te numai pe tine fără a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alții, atunci compară-te cu sfinții cei bineplăcuți lui Dumnezeu. Ei sunt legea creștină cea vie și pildă pentru cei ce vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greși.