Calcio infantile

În Italia, de Feragosto și ”Assunta Maria”, lumea se oprește în loc. Inclusiv presa o lasă mai moale. În Sicilia, localnicii de toate vârstele se mută pe plajă, în corturi. Petrec, iar la miezul nopții intră cu toții în mare. De vizavi strălucesc luminile Calabriei, unde cei din vârful cizmei fac, desigur, același lucru. În buza plajei, un fel de bâlci, aproape ca la noi, prin târguri. Aceleași carusele și zdrăngănele, doar ceva mai scumpe. Alături, în timp ce părinții lor cască gura la mărunțișuri sau mai schimbă niște parole cordiale, câțiva copii încing la prima vedere un fotbal la niște porți imaginare. Sfera cu care se joacă este la ofertă în bâlci: imensă, dar foarte ușoară, ceva intermediar între minge și balon. Doi frați, diferență de înălțime – un cap, poartă tricouri identice cu Diego de la Juve. Mă minunez, fiindcă alături, pe tarabe, printre diverse alte mesaje mai mult sau mai puțin amuzante imprimate pe tricouri, spiritul sicilian vorbește despre juventinul care sălăsluiește în fiecare din noi și de care suntem invitați să ne lepădăm! Joaca se încinge. Puștiul meu, șapte ani, freamătă. Îl simt și îl îndemn. Ezită. Sunt italieni, îmi zice, și nu știu ce să le spun. Nu contează, îi răspund, oricum nici nu se cunosc toți între ei, trebuie doar să te bagi la joc. Încearcă un compromis: o să mă apropii și aștept să dea mingea afară, eu le-o aduc înapoi și gata. Ridic din umeri și îl las să se descurce. În fine, stratagema reușește și intră pe muțește dar minute bune, deși are prilejul să lovească mingea, dintr-un exces de timiditate (sau de politețe?!) îi lasă pe cei din jur s-o facă. Antrenorul din mine se abține cu greu să-i strige că nu așa se face treabă. Când faza ajunge prin preajma mea, se repede spre mine și spune dintr-o suflare, cu o ciudată însuflețire: n-am șutat niciodată, sunt cel mai slab! Zâmbesc și îl încurajez. Mingea lunecă pe o pantă spre plajă, iar el alunecă la rândul lui pe pojghița de nisip și cade. Imediat, puștiul aflat în posesia mingii se oprește și se apleacă să îl ajute. Absolut toți ceilalți copii aleargă în jurul lui, îl ridică, ii vorbesc, îl consolează. Părinții își strigă odraslele și jocul se sparge. Al meu vine spre mine cu dinții strânși și îmi arată o julitură destul de serioasă: mi-a fost rușine să plâng, îmi zice, mai ales că ei mă întrebau dacă ”stau bene”…M-a impresionat această solidaritate, ca să zic așa, copilărească. Așa că am scris despre asta. Alternativa era Trofeo TIM. A câștigat Juve, deși Diego n-a jucat. Dincoace au jucat doi…