La Casa memorială Rebreanu de la Prislop, amestecat într-un grup de turiști basarabeni (elevi), ascult cu nescontat interes expunerea ghidului. Rostește pentru a mia oară aceleași vorbe, de dimineață a avut grup după grup și, totuși, în glas nu deslușești plictisul muzeografului ce-și calibrează ghidajul în funcție de reprezentativitatea vizitatorului. Pune pasiune, îl simți îndrăgostit și de profesie, și de memoria scriitorului a cărui amintire o slujește, așa că n-are variante prescurtate și, dacă ai răbdare, afli, alături de informațiile standard, destule lucruri noi. De pildă: destinele personajelor romanului „Ion”, pe care Rebreanu a avut a le cunoaște aici, la Prislop (unde, de fapt, n-a trăit decât un an, ceea ce ghidul n-o mai spune; creatorul romanului românesc modern s-a născut la Târlișua și a copilărit la Maieru), și care și-au însușit, cu sau fără voia lor, post-identitatea eroilor cărții.
Când eram student, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, profesorul Gavril Istrate ne-a dus cu toată grupa la Prislop, s-o cunoaștem pe Ana. Biata Ana, tracasată de aceleași întrebări la care trebuia să răspundă de câteva ori pe zi, a rostit ca pe o poezioară câteva fraze prea rotunjite ca să nu le fi caligrafiat vreun metodist al Casei de creație Bistrița… Ana a murit în 1973, la 84 de ani, eliberată, în fine, de postura semioficială în care o încorsetase curiozitatea generală. Ion, cel pe care scriitorul l-a văzut sărutând pământul („L-a sărutat ca pe-o ibovnică”) și-a dat obștescul sfârșit încă în 1935.
Am descoperit târziu cea de a doua Casă memorială Rebreanu (de toate, sunt patru), la fel de importantă: dacă la Prislop s-a petrecut cunoașterea lumii satului, inițierea, aici, la Valea Mare, s-a scris o bună parte din opera romancierului. Căutam, de fapt, Casa memorială Topârceanu, din Valea Mare (Pravăț), județul Argeș, și acolo am aflat că tot într-o Vale Mare (Podgoria) se află muzeul instalat în „casa potrivită, cu trei pogoane de vie”, cumpărată de Rebreanu în 1930. Aici, scria numai noaptea, sub proteguirea liniștii depline, fumând cele cinci pachete de țigări care se crede că i-au și cauzat moartea, la 59 de ani, tot aici, la Valea Mare. (Circulă, însă, și o altă versiune, bine documentată de Traian D. Lazăr: scriitorul ar fi fost împușcat la București, din eroare, în fatidica zi de 23 august 1944. Voi reveni.)
Aici, la Valea Mare, Rebreanu grădinărea și îngrijea cei 20 de stupi. Pasiunea albinăritului am mai întâlnit-o și la alți intelectuali ardeleni (până azi chiar: actorul și scriitorul Dorel Vișan îți poate vorbi o zi și-o noapte despre isprăvile albinelor sale…). Va fi vorba, poate, de un semn al aplecării ardelene către ordine și trudă, lecția de organizare și geometrizare oferită de stup consunând cu efortul pretins de meticulozitatea construcție românești. Și la Prislop, și la Valea Mare, am răsfoit cărțile de impresii, parcurgând bună parte din notațiile vizitatorilor acestei veri. Mai toți din cei care au ținut să-și marcheze trecerea printr-un înscris în cartea muzeală fac trimiteri foarte deslușite la patriotism și idee națională.
De unde și de ce astfel de percepție, pusă deasupra oricărei îndoieli și dedusă, logic s-ar părea, din însăși ființa operei prozatorului? Rebreanu nu utilizează în exces recuzită naționalistă, nu face numaidecât caz de neam și românitate. Dar mergând în profunzime, la esențe, analizând lucid structuri fundamentale și proiectându-le în spațiul unor unice permanențe tragice, ajunge tot acolo, și mai adânc, în preajma temeiurilor dăinuirii românești. „Laudă țăranului român” n-a fost doar un discurs de recepție la Academie (1940), cât mai ales o târzie și meritată recunoaștere și prețuire a meritelor „tălpii țării”, pe truda, răbdarea și suferința căreia a rezistat un neam și s-a împlinit o istorie. „Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai săvârșit o operă mai prețioasă decât toate razele din lume”. Operă pe care, iată, reflex, mentalul colectiv o consideră act de patriotism. De comparat, de meditat….
