Câine până la… unde!?

Nu cred să fie vreo persoană în țara asta, inclusiv cele cărora nu le place fotbalul, care să nu fi auzit de celebrul slogan dinamovist „Câine până la moarte!”, prin care atât galeria (ai cărei membri, habar n-am când și de ce, s-au autoproclamat cândva „câinii roșii”), cât și fotbaliștii și tot staff-ul își afirmă atașamentul nețărmurit față de clubul ale cărui culori oficiale sunt roșul și albul. Lor se vede că le place mai mult roșul, ceea ce ar fi o explicație parțială a sloganului. Pe de altă parte, cuvântul „câine” cred că vrea să sugereze răutate, agresivitate, cam ca aceea a pitbullului sau a dobermanului, deși cel mai adesea, prin jocul etalat, dinamoviștii par mai degrabă labradori, specie care, se știe, în relația cu omul nu se manifestă decât prin pupuri și lins, mușcătura fiindu-i cu totul străină. De fapt, cred că greșesc: labradorul impresionează măcar prin gabarit, ceea ce la dinamoviști nu e cazul. Ei par mai degrabă niște chihuahua pe care, când îi vezi (dacă îi vezi!) te umflă instantaneu râsul. Mai nou, „câinii” au inventat o sintagmă nouă, atât de nouă încât nici nu putea să nu includă cuvântul „new”, chestie care cred că vrea să sugereze deschiderea măcar europeană, dacă nu chiar planetară, lucru de înțeles din moment ce Dinamo, de vreo 15 ani încoace, se tooot pregătește de Champions’ League. Acest „New Dinamo”, căci așa se intitulează panarama de echipă care nu se sfiește să dea spectacole pe bandă rulantă, de un umor indescriptibil (ultimul spectacol, cel de la 1-5 cu copiii ăia, a fost de-a dreptul demn de Oscar), este alcătuit, dacă-i întrebi cu bucată pe fotbaliști sau ce-or fi ăia, tot din câini până la moarte. Ceea ce e pe deplin plauzibil. Chestia haioasă e că fotbaliști au fost, probabil, doar până la naștere. Fiindcă după aia par a nu fi văzut măcar o dată în viață o minge.