Capitale europene cu pretenții de clasă înaltă, precum Viena sau Praga, își desfată turiștii plimbându-i în trăsuri trase de cai. E unul din felurile lor specifice de a-și sublinia nota medievală arhitectonică. E unul din modurile de a produce bani, boala mondială în clipa de față.
Dar ce trăsuri! Fiecare având un stil, o culoare a catifelei care acoperă canapelele, un blazon la vedere, o anumită uniformă a vizitiului. Într-o astfel de trăsură, orice țopârlan se simte automat de la viconte în sus; orice țață se simte suită la rang de ducesă. Într-o astfel de trăsură, simți cum ți se așază din senin pe cap o pălărie cu pene elegante, cum purtau nobilii de odinioară.
Dar ce cai, Dumnezeule mare! Cai din soiul acela puternic și aerodinamic totodată, de la care te aștepți în orice moment să-și ia zborul spre înalturile cele mai aventuroase. Cai perfect hrăniți și îngrijiți, cu nări prin care respiră sănătatea cea mai sănătoasă. Cai care nu stau o secundă pe loc, fără ca stăpânul să nu le acopere spatele cu pături, să nu răcească.
Oricât de frumos ar fi calul, el se manifestă sonor prin producția de nechezături, iar fizic prin producția de baligi. Pentru a preîntâmpina contactul inestetic al acestora cu piatra caldarâmului, animalele au atașate de crupe niște traiste de colectare. Un fel de pempărși, care îți stârnesc admirația pentru civilizația care se manifestă la tot pasul în lumea normală.
Doar pentru urina de cal nu s-a găsit o soluție, astfel că locuri indescriptibil de frumoase – ca Stephanplatz din Viena – emană în prejma magnificei catedrale un aer pios amestecat cu vaporii grei și statornici ai pișatului de cal.
Respectul dintre om și animal atinge în alte părți cotele normalității. Fără să vrei, gândul te poartă spre sărmanii căluți ai României, care trag după ei căruțe mizerabile. Cai bătuți cu vergile de țigani mult mai puțin inteligenți ca ei, mult mai puțin frumoși ca ei.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
