Câteva dintre marile minciuni ivite din spuma revoluției au răposat relativ repede, sucombând datorită propriei lor enormități – de pildă, povestea cu cei 60.000 de morți de la Timișoara. Altele, par a avea tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Printre ele, marota cu buldozerele care au demolat satele românești, „în primul rând cele aparținând minorităților” – cum scrie Tony Judt în monumentala sa „Istorie a Europei după 1945 – epoca postbelică”. Cartea, peste 800 de pagini în format academic (Ed. Polirom, 2008) este considerată de The Times Literary Suplement „o relatare magistrală a descoperirii de sine a Europei”, în vreme ce postfațatorul, Mircea Mihăeș, remarcă „vasta cuprindere a unor fenomene de civilizație nu doar disparate, ci și contrarii.”
Este, într-adevăr, o cercetare de copleșitoare amploare, până acum, cred, unică. Judt, profesor de studii europene la New York University, investighează cu incontestabilă autoritate cea mai spectaculoasă și contradictorie perioadă a veacului trecut, distingând cu exactitate liniile de forță în temeiul cărora s-a construit și închegat Europa de azi. Probabil că tocmai imensitatea materialului documentar utilizat explică și unele mici scăpări din paginile dedicate României. Cum ar fi: „Scrisoarea celor șapte (?)” nu-l include printre semnatari și pe Goma, „cazul Pătrășcanu” nu a fost niciodată „comasat cu al Anei Pauker” (care, în treacăt fie spus, n-a fost „fiica unui măcelar din Moldova”, ci a hahamului din Codăești), niciodată n-au fost introduse la noi, „pentru a spori productivitatea, norme fixe de muncă obligatorie duminicile și sărbătorile”, după cum n-a fost practicată ș.a. „examinarea lunară obligatorie pentru toate femeile aflată la vârsta procreerii”
Tabloul vieții pe plaiul mioritic în ultima perioadă a ceaușismului a fost suficient de întunecat pentru a nu mai necesita umbriri suplimentare exagerate – și, oricum, tușa negrului ficțional se pierde în imensitatea fondului negru general, păstrat ca un zaț amar în amintirile românilor. Sigur că într-o lucrare științifică având astfel de pretenții, exactitatea deplină ține de regula jocului, numai că, aflându-ne în fața unei cercetări de reală excepție, mărunțișurile se cuvin trecute cu vederea. Nu și atunci când informația distorsionată poate masca și induce opinii discutabile. Cum ar fi relatarea asupra evenimentelor de la Tg. Mureș (19 martie 1990): „8 oameni au fost uciși și 300 răniți în atacurile coordonate asupra minorității maghiare locale.” Mihăilă Cofariu fiind, probabil, inclus printre cei 300 de minoritari… Dar să revenim la „teza buldozerului”, care a făcut epocă și a rămas înfiptă în mentalul nației precum un virus de neșters în hardul computerului. „Europa liberă” a pus-o în circulație mai întâi ca metaforă. De la microfonul postului münchenez, Dan Ionescu dădea ca exemplu de demolare satul Sălăgeni (Dumbrăveni – Suceava), rămânând precaut în concluzii: „este acum imposibil de determinat dacă depopularea de la Sălăgeni este rezultatul unui proces natural, sau rezultatul unei decizii politice.”
Pentru a susține aceeași „teză a buldozerului”, s-a recurs, apoi, la exemplul comunei Otopeni, unde, într-adevăr, zeci de case au fost demolate în 1986. Trecută în contul abuzurilor sistematizării rurale, chestiunea avea, de fapt, cu totul alt mobil: construirea noii piste a aeroportului Otopeni… Cercetând presa europeană a acelor ani, ziaristul belgian Gérald de Selys, în cartea „Médiamensonges”, a sesizat o nuanță în plus: „se relata pe larg că buldozerele acționau mai ales în satele locuite de maghiari și germani, deoarece Ceaușescu, în ura împotriva minorităților naționale, dorea o deplină purificare etnică”, ceea ce susține, după cum am arătat mai sus, și Tony Judt. Dac-ar fi să-i dăm crezare, nu numai că au fost văzute odioasele buldozere dărâmând sate, ci s-au putut desluși încă și mai vinovate preferințe: așezările minorităților. Aș! Baliverne! (Voi reveni în tableta următoare)
