Cai verzi (II)

Socot că a venit vremea să isprăvim cu poveștile: nici un sat nu a fost distrus brutal, cu… buldozerul. Ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul sistematizării ceaușiste, dar asta-i altceva. (Cine știe, poate, dacă apuca, „geniul Carpaților” o făcea.) Doar că fantezia, pusă în circulație de presa străină cu prea puțin acces la informația directă, a fost copios preluată și-n media românească: toată lumea „știe” că buldozerul a distrus sate, dar nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă a vreunui cătun astfel agresionat. Colind țara în lung și-n lat. Pretutindeni întreb dacă se cunoaște, în respectiva arie, vreun sat abuziv demolat. N-am aflat nicăieri despre așa ceva. (Un răspuns afirmativ, dar… depășit am primit la Slava Rusă, jud. Tulcea, unde, într-adevăr, a acționat incriminatul buldozer, care a dărâmat ruinele celei mai vechi mănăstiri de pe teritoriul României, din sec. V-VI. Mizerabilul abuz s-a petrecut după anul 2000, la inițiativa unui întreprinzător particular.) N-a fost dărâmat nici un cătun nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce țin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu (doar Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”!) ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât și Hotărârea din 1985 prevedeau obligația ca strămutații să primească locuințe noi în perimetrul centrului de comună. Și musai în clădiri etajate – așa scria la lege, în intenția ocrotirii terenului agricol (care, astăzi, zace în mare parte nelucrat…). Nu s-a construit niciodată vreun bloc cu astfel de destinație. În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că, „în satele mici și dispersate este interzis să se mai construiască clădiri noi”. Atât, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populației către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Este interesant de observat că, în dezbaterile europene ce au premers adoptarea „Cărții amenajării teritoriului”, începute la Haga, în 1985 și încheiate la Hanovra, în 2000, pot fi regăsite și… ecouri ale Hotărârii din 1985.
Altfel formulate, dar, în esență, se prevede ca fiecare așezare rurală să dispună de unități echivalente cu cele prevăzute în hulitul document românesc, potrivit căruia oricare comună urma să aibă „una sau mai mult școli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, rețea de apă și canalizare.” Evident, vorbe. Utopii ceaușiste. Dar care o mai fi situația astăzi? Ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradițiilor etc.etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereți.
Un singur lucru m-ar pune, totuși, pe gânduri: gazetarul belgian Selys privește exigențele presei europene vizavi de intențiile sistematizării ceaușiste dintr-un unghi insolit și chiar incomod: „o asemenea civilizație fusese distrusă de mult în occident, în vreme ce României i se cerea să rămână doar o imensă zonă etnografică. (!?)