Cafeneaua Armenească

Strada Armenească din Suceava, care, încă înainte de data menționării sale documentare (Ulița Mare Armenească -1597) și până astăzi se întinde între aceleași repere urbane, Biserica Sf. Cruce și Biserica Sf. Simion, își sublinia identitatea etnică la sfârșitul sec. al XIX-lea printr-un local public, care a dispărut între timp din peisajul urbei: Cafeneaua Armenească.
Plan de construcție, datat 6 iulie 1897
Construită în perioada în care Suceava se afla în plină ofensivă edilitară spre a corespunde exigențelor unei capitale de district din monarhia austro-ungară, Cafeneaua Armenească (al cărei plan de construcție, datat 6 iulie 1897, s-a păstrat în Fondul documentar „Primăria orașului Suceava” de la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale), ridicată chiar în capul străzii, paralel cu Biserica Sf. Cruce, limita către Strada Armenească perimetrul care circumscria vechiul lăcaș de cult, cu turnul clopotniță, casa parohială și clădirea Școlii primare armene (construită în anul 1823).
Construită ca local public (nu numai pentru comunitatea armeană), cafeneaua a fost ridicată cu sprijinul financiar consistent al bogatei și influentei familii armene Prunkul.
Locul de întâlnire al armenilor ortodocși și catolici din urbe
Varteres von Prunkul (1848-1901) tocmai fusese ales (în saloanele elegante ale Hotelului Langer), în toamna anului 1896 (după vacantarea mandatului de deputat dietal prin decesul lui Iancu Zotta), ca deputat al districtului Suceava (propus de Partidul Național Român – Concordia) în Dieta Bucovinei.
Cafeneaua Armenească constituia locul de întâlnire al armenilor ortodocși și catolici din urbe, care numărau în total, la vremea aceea, peste 200 de persoane (la ultimul recensământ austriac, din anul 1910, din cei 11.575 de locuitori ai Sucevei 232 erau etnici armeni – 201 armeni ortodocși și 31 armeni catolici).
Cafeneaua din stația „Răspântia”
Cafeneaua Armenească a fost deschisă cam în același timp cu darea în folosință a liniei ferate urbane Ițcani-Suceava (1898), linie care trecea prin fața localului și a Bisericii Sf. Cruce.
Dacă pentru Cafeneaua Armenească linia ferată urbană constituia, cu siguranță, un lucru benefic, stația „Răspântia”, aflată chiar în imediata apropiere (pe locul în care se află astăzi Autogara Suceava) aducând mușterii cafenelei, Biserica Sf. Cruce a avut de suferit, trepidațiile provocate de trecerea trenului pe sub zidul lăcașului de cult provocând surparea bolții naosului (din fericire într-un moment în care în biserică nu se aflau enoriași, așa cum menționează în scrierile sale Victor Morariu), lucru care a făcut ca, din anul 1918, biserica parohială a armenilor orientali să nu mai poată fi folosită, serviciile religioase desfășurându-se la Biserica Sf. Simion.
Adăpost temporar pentru vestigii arheologice
Povestea Cafenelei Armenești consemnează și un episod legat de istoria Societății „Muzeul” din Suceava.
Vestigiile descoperite de arhitectul Karl A. Romstorfer, prin săpăturile efectuate la Cetatea de Scaun a Sucevei, au fost, la un moment dat, adăpostite temporar într-una din încăperile Cafenelei Armenești.
Până când piesele arheologice scoase de sub zidurile cetății au beneficiat de un spațiu adecvat, acestea au fost păstrate în diverse locații (o chilie de la Mănăstirea Sf. Ioan, una dintre sălile de clasă ale Gimnaziului Superior, Cafeneaua Armenească, sau Cazarma locală, care a oferit, în anul 1906, condițiile organizării primei expoziții cu piesele descoperite de Romstorfer).
„Fabrica de ață”
Cafeneaua Armenească nu a avut parte de o istorie îndelungată. A funcționat cu adevărata ei menire până la sfârșitul perioadei interbelice, după care a avut diverse destinații, între care și cea de depozit.
În anii ’50 – ’60 ai secolului trecut imobilul naționalizat a găzduit o filatură, așa numita „Ațărie” sau „Fabrica de ață”.
Copil fiind și locuind în apropiere (pe strada Ion Creangă, care pornea din același punct cu Strada Armenească și mergea paralel cu aceasta până în dreptul Bisericii Sf. Simion – Turnul Roșu, unde se întâlneau din nou printr-o străduță), treceam adeseori dincolo de poarta fabricii pentru a șterpeli din curte bobine pentru ață confecționate din carton cerat.
*
Biserica Sf. Cruce, catedrala armenilor din Suceava, construită în anul 1521 (care a suferit transformări și a fost restaurată) și Biserica Sf. Simion (ridicată în anul 1513, cu Turnul Roșu, turnul-clopotniță cu o înălțime de 28 de metri, construit mai târziu, în 1551) veghează și astăzi cele două capete ale Străzii Armenești.
Cafeneaua Armenească însă a dispărut. S-a păstrat doar o imagine fotografică, o nostalgie în sepia, de la sfârșitul anilor ’60.
Varteres Prunkul, membru al Societății „Muzeul” Suceava
Cum a ajuns ca una din încăperile Cafenelei Armenești să devină depozit muzeal? Explicația ar putea veni din faptul că Varteres Prunkul (care este și ctitorul capelei împodobite cu blazonul nobiliar din cimitirul familial, situat pe drumul către Mănăstirea Zamca, ceva mai sus de cimitirul Bisericii Sf. Simion) a fost unul dintre fondatorii Societății „Muzeul” Suceava.
Protocolul adunării generale de constituire a societății (datat 4 ianuarie 1900), care-i menționează ca „president” pe prof. Ștefan Repta și ca vicepreședinte pe Franz cav. Des Loges, primarul orașului, îl nominalizează ca membru (alături de părintele prof. Simeon Florea Marian) pe Varteres cav. de Prunkul, liderul comunității armene sucevene.