CAFEGIUL

Nu cred că poate cineva să se laude că izbutește să citească, la momentul apariției, toate cărțile demne de interes. Oricât încerc, tot constat că multe îmi scapă și le re-descopăr târziu, pe taraba anticarilor. Uneori e mai bine: trecerea anilor îngăduie o privire mai calmă și mai așezată, dincolo de exaltarea aprobărilor ori respingerilor de moment. „Confesiunile unui cafegiu” de Gh. Florescu s-a publicat la „Humanitas” în 2008. A fost (și a rămas) una dintre aparițiile memorialistice „de vârf”, primită cu justificat interes și plasată în haloul entuziast ce însoțește dezvăluirea sinceră, netrucată, și în mare măsură surprinzătoare. Citită acum, lasă loc unor întrebări vizând nu atât autenticitatea faptului revelat, cât legitimitatea unor generalizări cu caracter politic. Gh. Florescu a fost, neîndoielnic, cel mai mare… cafegiu din întreg spațiul românesc, calitate în care s-a străduit să implementeze „spiritul Avedis” în comerțul de gen, atrăgând o clientelă potentă și instituțional, și, mai ales, intelectual. Mari actori, scriitori, alți oameni de aleasă cultură, i-au fost clienți într-o vreme în care românul era invitat să se regaleze cu imposibilul „Nechezol”. Am regăsit, incluși în rafinata clientelă, oameni ai scrisului și ai scenei pe care i-am cunoscut îndeaproape și pentru care voluptatea ceștii de cafea „Avedis”, aromitoare și autentică, făcea parte dintre puținele delicii oferite de „obsedantul deceniu”, dar și mai târziu, până-n ultimii ani ai fostului regim. Nichita Stănescu mi-a vorbit despre unicitatea cafelei „Avedis”și despre marele prieten al lumii artelor, Florescu. Când i-am spus că o ciudată infirmitate, izvorâtă, probabil, din lipsă de rafinament, nu-mi permite nici să identific soiurile de cafea, nici să deosebesc o cafea bună de una mediocră, n-a mai insistat cu invitația să vizităm vestitul magazin… Acum, parcurgând filele cărții, mă-ntreb dacă n-o fi vorba despre mult zgomot pentru nimic. S-ar părea că nu-i chiar așa. Florescu dă cu totul alte dimensiuni întregii povești. El crede că „sistarea aprovizionării unităților de profil cu cafea verde a fost marea bombă” pentru români. Mai mult: ”dacă măcar această cafea ar fi fost adusă și în România, probabil că una din cauzele declanșării evenimentelor din decembrie 1989 n-ar fi existat” (p. 482). De, fiecare vede rotirea pământului din propriul unghi de observare; aș zice, totuși, că-i cel puțin exagerată includerea Nechezolului printre cauzele revoluției (sau ce va fi fost) din 1989. Alte pricini, mult mai dureroase și mai grave au scos românii în stradă – dar, mai știi, poate că n-am antenele care să-mi permită identificarea exactă a tututor motivațiilor, precum și ierarhizarea lor corectă. Unii au considerat lectura acestei cărți o încântare. Mie mi se pare pe cât de necesară, pe atât de îngrozitoare: Florescu devoalează realități atât de crunte, ajunse în vecinătatea incredibilului și puse pe seama rivalității dintre aripa securiștilor „comuniști internaționaliști”, aflată în conflict (de interese) cu securiștii „național-comuniști”, încât ți se face părul măciucă: dacă habar n-am avut, de ce n-am avut habar? E-o vinovăție colectivă aici, pe care cafegiul refuză să și-o asume, pozând și acum în cinstitul inocent: „După o viață în slujba onoratei clientele, sunt sărac și bolnav”, „nu înșelam clienții, câștigul meu nu venea de aici”. Da de unde-i veneau milioanele, din cer? O halucinantă sarabandă de matrapazlâcuri, de conivență culpabilă cu exact cei pe care-i acuză, se despletește în paginile cărții, așa că întrebarea ce și-o pune Florescu „cutare nu ia șpagă; din ce-o fi trăind?” revelează adevărata mentalitatea „cinstitului” autor. Fiecare se străduia, atunci, „să ia oul de sub cloșcă”, așa că revelația târzie și acuzatoare a marelui cafegiu („Țara era condusă de o Mafie, așa numita Mafie securisto-comunistă, care n-avea nici un Dumnezeu, doar zeul Banului, Mamona, îi conducea pe toți. Ceaușescu era un mic pisoi, o muhaia” – p.287) nu-l exclude taman din rândurile acelei Mafii. Nici arestarea lui Florescu (pentru delapidare) nu-l preschimbă în victimă, chiar dacă sistemul judiciar și penitenciar al vremii era oribil, abuziv și inuman. Înzestrat cu o memorie prodigioasă, autorul face dezvăluiri pe cât de surprinzătoare, pe atât de necesare – oare se cuvine inclus printre represații regimului, sau printre profitorii lui? Rămâne să cugetăm asupra veridictății unei concluzii finale: „acum, tot aceștia sunt oamenii pe care se bazează Mafia securisto-comunistă. Ei sunt peste tot, în toate domeniile, în special în cele economice, dar și în politică, pozând în adevărații cavaleri ai Adevărului și ai Dreptății.” Cartea merita neîndoielnic să apară și-ar fi bine să circule, fie aflată în biblioteci ori anticariate. Realitățile descrise sunt crunte și incontestabile. Însă soclul pe care încearcă să se cocoațe autorul…