Supremul ”cadou” pe care părinții îl pot oferi copilului – ”cadou” însemnând de fapt îndatorire! – este punerea în valoare a talentelor acestuia și inculcarea unui comportament etic; deziderate care, adultului de mai târziu, îi vor permite trecerea de la inconștiență la conștiința de sine, de la ”robia” modelor societății la libertate și de la frică la iubire.
În volumul ”Arta de a iubi”, Erich Fromm afirmă că tatăl dă direcția, mama oferind iubirea necondiționată; o realitate confirmată de relativ noua știință a epigeneticii și de neuroștiințele existențiale.
La mijloc este autoritatea paternă, care se exercită luminos numai când tatăl întrupează valorile etice pe care le propovăduiește, dovedindu-le firesc în traiul de zi cu zi, atent fiind totodată și la ”darurile” copilului, ce urmează a fi cultivate.
Când tatăl una zice și alta face în plan moral, treburile merg anapoda, caracterul adultului de mai târziu fiind deficitar.
În lipsa acestui dublu deziderat așadar, chiar dacă părinții sunt ”cu posibilități” și, într-un fel sau altul, tot se alege ceva de capul copilului – poate chiar ceva performant, ca profesie – acesta va realiza cel mult ”reușita în viață”, netrăind însă ”o viață reușită”. Aici se regăsește explicația mulțimii de profesioniști pricepuți, dar ”fără caracter”, corupția, lăcomia, egoismul, avariția, instabilitatea emoțională și câte alte tare umbrind priceperea și, implicit, imaginea omului.
Între reușita în viață și o viață reușită diferența e uriașă.
Prima o înfăptuiesc mulți, poate chiar foarte mulți, fiindcă ea urmează pas cu pas doar modele și tendințele societății, statisticile interviurilor privind aspirația tinerilor enumerând țintele, iar viața de mai târziu confirmându-le: un job, casă, mașină, partener, copii… succes. Job-ul fiind adesea unul ales întâmplător, ”fiindcă se cere”, fiindcă e bine plătit, chiar dacă omul nu îl agreează și zilnic, prin stres, îl proiectează în disonanță cognitivă, o frământare aducătoare de boli.
Cel care trăiește o viață reușită însă, fără să le excludă pe câteva dintre valorile enumerate, va înlocui job-ul prin sensul personal vocațional, aducător de fericire. Ultimul fiind condiționat de punerea în valoare a talentelor – cum nu ostenesc să subliniez – în condițiile unui comportament etic!: începând cu familia și terminând cu societatea.
Și iată cum ”cercul” se închide, viața reușită fiind consecința educației în „cei șapte ani de acasă”, loc unde tatăl a dat direcția, iar mama a dăruit iubirea necondiționată.
Despre modelele imprimate anapoda de către societate David Graeber scrie persuasiv în volumul ”Slujbe de mare rahat”.
