Cadavrul din debara?

Ieri s-a marcat cea de a 168-a aniversare a Luceafărului poeziei române, totodată Ziua Culturii Naționale. Parcă mai puțină emulație decât în alți ani, vizibilă cu precădere în programele televiziunilor, mult prea seduse și acaparate de oribilul subiect al polițistului pedofil. Din curiozitate, am scotocit prin câteva bloguri, încercând să deslușesc care mai este opinia nației în disputa „Eminescu actual/inactual”, ca și-n validarea și legitimarea sintagmei-epitet „poet național”. Cum de regulă se întâmplă, postările-s mai rar semnate, fiind preferată protecția pseudonimului, a cărui adoptare poate sugera ea însăși o anumită poziționare („Luceafărul”, „Cătălin”, „Călin”, „Dionis”). N-am mai întâlnit negări snoabe și teribiliste, ba chiar, ades, sunt contestați… contestatarii, în câteva dintre reproșuri figurând până la vehemență și tema „cadavrului din debara”.
Mai toată lumea atribuie infama formulare lui Patapievici; ei bine, nu-i așa, și cum orice referire la Eminescu se cade să înflorească numai și numai în grădina adevărului, ar cam fi timpul să se spună clar și răspicat că bazaconia cu „cadavrul din debara” n-a zis-o Patapievici. Adică, a spus-o, dar cu alt sens – total invers: „unii consideră că…” Nu-i vorba despre o maculare a imaginii poetului; dimpotrivă, sunt condamnați cei care (vorba unui critic) „nu pot ieși din ograda literaturii române decât dându-i un bocanc în gură lui Eminescu”. Și totuși, dacă vei întreba în dreapta și-n stânga, vei constata că patru subiecți din cinci sunt siguri că-i Patapievici autorul enormității cu „cadavrul din debara”. Explicația este simplă: acuza se profilează pe fondul unei atitudini general disprețuitoare față de români și România – culmea, vădită tocmai din partea celui ce era, atunci, directorul Institutului Cultural Român, instituție destinată să promoveze valorile naționale.
Antecedentele te pot face să crezi că Patapievici ar fi putut emite teza ce a revoltat o țară, numai că, întâi de toate, a spus-o în celălalt sens și, apoi, autorul a declarat nu o dată că și-a modificat radical părerile despre români: vechile afirmații nu-l mai reprezintă. Ceea ce poate fi întru totul plauzibil: dumirirea târzie nu-i numaidecât voluptate națională; se practică pretutindeni de când hăul, mai ales în preajma marilor schimbări de traiect politic general. Discutabile sau nu, ele se aseamănă, pe undeva, cu „revelațiile” mai mult sau mai puțin sincere ale țăranilor din piesele, filmele și cărțile colectivizării. Într-un soi de GAC al ideilor politice se încearcă astfel accederea astăzi; a rămâne, în contra curentului, truditor singuratic pe postata convingerilor tale, nu-i tocmai profitabil.
Înscrierea în trend devine cvasiobligatorie, drept pentru care se produc „dumiririle”, cu repoziționările adiacente. Mă întreb de ce le-am suspecta, câtă vreme nimeni nu-i sortit să rămână încremenit într-un stadiu revolut al convingerilor sale. Marile revelații pot justifica până și trecerea direct la inamic – la urma urmei, am văzut că, nu chiar demult, ditamai partidul trecut într-o noapte de la stânga la dreapta. Cazuri individuale sunt și mai răsunătoare. Iată, de pildă, ce traiectorie spectaculoasă prezintă evoluția dlui Tismăneanu: în „Dicționarul politic” (Editura Politică, 1981), domnia sa condamnă… capitalismul, considerând drept logică și incontestabilă victoria finală a comunismului, „formațiune social-economică superioară în dezvoltarea societății” (pag. 98). Între timp, autorul s-a dumirit, s-a luminat, nu mai consideră capitalismul un „pericol mortal pentru însăși condiția umană” (pag. 63), nici că revine comunismului misiunea de „a asigura progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte…” etc., etc.
Legea dublului standard, exprimată sintetic de proverbul românesc „pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”, acționează în toată voia și-n toate etajele și compartimentele societății românești. „Ai noștri” pot trece nonșalant dintr-o barcă (ideologică) în transatlanticul aflat pe val, în vreme ce „ai voștri” sunt sortiți să rămână în veci cu eticheta aplicată cândva și poate acum, silnic menținută pe frunte. Inconsecvența devine, invers, temei al consecvenței – n-am avut un partid al inconsecvenților adoptat părintește întru susținerea arcului guvernamental? Revopsirile, fie de nuanță, fie totale (adică, din alb, negru și invers), sunt când acceptate cu lejeritate (de unii), când respinse cu vehemență (în cazul altora). Până când se va inventa șublerul minune capabil să măsoare investiția de sinceritate a gestului politic (vă dați seama ce ar mai rămâne din întreaga noastră clasă de politicieni!) s-ar cuveni să ne simțim obligați a aplica, barem de principiu, aceleași reguli ale jocului și într-un caz, și-n celălalt.
PS
Am citit și răscitit formularul 600 cu care ne-a cadorisit ANAF-ul de anul nou. Deși am ceva știință de carte, n-am înțeles absolut nimic: nici dacă trebuie să plătesc, nici când trebuie să plătesc, nici cum să plătesc. Mai mare tâmpenie birocratică n-am văzut în viața mea!