Simt cum încep să sec. Simt cum lehamitea și indiferența își fac loc perfid în mintea mea. Sentimentul de inutilitate e atât de acut încât nu mai sunt impresionat de absolut nicio știre „senzațională”. Nu mă mai miră sau indignează nici măcar comportamentul contemporanilor. Orice ar face aceștia.
Că unii scuipă, își suflă mucii între degete pe stradă, aruncă pe jos orice, urinează prin tufe precum patrupedele, rag ca bivolii la tăiere și cine știe mai câte, chiar mă lasă rece. Nu merită nici măcar o fărâmă de energie. Prostanii, nesimțiții, nespălații și alte asemenea forme de viață mor așa cum s-au născut. Cu creierele rase. Trăiesc făcând umbră pământului degeaba. Trist e că se înmulțesc și își propagă zoaiele din generație în generație.
Circ și panaramă în țară. Scena politică a ajuns doar o mare bălăcăreală. Presa face tot felul de dezvăluiri. Ies la iveală hoții și abuzuri. Ies la iveală tot felul de găști care fac din banul public moșia lor. Și? Pe bune că mă lasă rece. Îmi e scârbă să mai știu. Să mai citesc. Să mă mai uit la televizor. Pot eu, neica nimeni de la dispensarul comunal, să fac ceva? Absolut nimic.
Au venit niște animale cu un copil la spital. Cu diagnosticul pus deja de ei acasă. Că sunt deștepți foc. Fără dinți în gură. Fără să știe că există pe lumea asta săpunul, hârtia igienică și apa, dar știind multe despre medicină, normal. Li s-a spus că progenitura lor nu e de internat. Că îi curg doar mucii. Să-l ia acasă. Să-i dea tratament și să aibă grijă de ea dacă tot au știut să se puiască. Ghici ce au făcut? L-au bătut pe doctorul care a îndrăznit să-i contrazică. Și? Mă lasă la fel de rece. Ăsta e rezultatul muncii „colegilor” din presă. Ăia care prezintă numai eșecurile și induc ura față de corpul medical. Ați citit pe undeva vreo statistică referitoare la câte vieți salvează un medic? Din o sută de operații făcute de doctorul X o majoritate covârșitoare reprezintă reușite. Pentru restul, chiar de sunt motive obiective la mijloc, ia foc toată „opinia publică”. Asta prezentați, asta aveți. Că, deh, turmei îi place numai rahatul. Și i se pare normal să le pocească mutrele medicilor.
Dacă scriu eu despre una alta, ce mare brânză am făcut? Ce facem noi, cei care folosim cuvântul scris, pentru a aduce normalitatea? Nimic. Pentru că nu putem. Suntem prea mici. Prea neînsemnați. De nebăgat în seamă. Nu este era intelectualilor în România acum.
Toate situațiile negative pe care nu le poți schimba aduc cu ele doar frustrări. Toată nedreptatea care guvernează lumea asta te face să îți fie lehamite. Să nu mai vrei să rezonezi cu nimic. Să privești doar. Până când ți se vor închide ochii. Și nu mă refer aici la ochi în sens anatomic. Mă refer la ochii ăia din interior. Ochii cu care vezi ceea ce puțini sunt în stare să vadă.
Nu există zi în care să nu curgă știri despre crime, accidente, violuri, culpe medicale mai mult sau mai puțin documentate, dosare, ani de pușcărie pentru personaje ce au fost cândva diriguitori ai țării, abuzuri, acuzații, scandaluri, clanuri care terorizează orașe întregi, matrapazlâcuri și multe alte fațete ale răutății umane. Fac parte din viață toate astea. Știu și înțeleg. Doar că mulți dintre noi vorbim întocmai ca tipul ăla extraordinar care predica în pustie. Și știți foarte bine ce chestii nasoale a pățit.
Alergăm după normalitate întocmai ca însetatul după oaza din deșert. Însă în ambele cazuri e vorba doar despre un miraj. Cu cât crezi că ești mai aproape, cu atât se îndepărtează. Asta până când cazi mort de sete alături de fântână. Până când ți se sting cuvintele, speranțele, visurile și privești doar către ceruri. Că poate de acolo va veni o ploaie care pe unii să-i aline iar pe restul să-i spulbere în vecii vecilor amin. Sau admin. Pentru împătimiții de net.
