Cad fulgii de nea, și căciula mea seamănă c-o acadea

Credeam că nu-s pe fața pământului ființe mai fericite iarna decât copiii din România. Își îmbracă paltonașele, căciulițele și mănușile, apoi ies la bulgăreală sau la zămislit oameni de zăpadă. Alții, mai mărișori, își iau săniuțele ori patinele, pentru a lua în piept derdelușul ori gheața patinoarului. Și se avântă diafan, plutind pentru un viitor mai bun al planetei. Ninge, și întreaga țară răsună de cântecul lor voios:
„Cad fulgii de nea
Și căciula mea
Seamănă c-o acadea”.
Supremația copiilor în materie de bucurie adusă de iarna la pupitru este surclasată, în ultimii ani. De când a apărut o categorie, pe care instalarea iernii o fericește mai mult decât pe copii. Aceștia nu sunt deloc băieței ori fetițe cu codițe, ci sunt chiar cotoi bătrâni. Nu sunt roșii în obrăjori, ci vineți. N-au năsucurile ca niște năsturei, ci ca niște cartoafe.
– Dar cine sunt ei, domnule? – veți întreba cu nerăbdare.
Nimeni alții decât proprietarii firmelor care au prins contracte de deszăpezire cu primăriile orașelor. Vai, câtă fericire străluce în ochii lor cu pungi de grăsime dedesubt! Cu cât ninsorile mai abundente formează troiene mai uriașe, cu cât gheața este mai groasă, cu atâta ei sunt mai fericiți. Uneori, sunt mai fericiți ca Prea Fericitul… Ar zburda, însă burdihanele îngreunate cu toxine se opun.
Sunt aceștia niște oameni cu gusturi romantice? Nu mi-am pus problema. Or fi, că trebuie să existe o poezie și în posibilitățile de umflare necontenită a facturilor de deszăpezire citadină, care în orașele românești ajung mai mari ca în localitățile Norvegiei, de exemplu.
Nu-i așa? Parcă mai stă cineva să se uite cu atenție câtă zăpadă s-a încărcat și transportat? Parcă cine stă să numere orele de lucru ale muncitorilor, care lucră cu lopata ca în Evul Mediu, deși acum există mașini capabile să le înlocuiască munca.
– Păcat că iarna durează așa de puțin! – regretă marii combinatori ai deszăpezirii.
Dar e bine și așa.