De o bună bucată de vreme nu mai intru pe forumuri, nu mai polemizez pe internet. Citesc, însă, reacțiile la articolele mele pentru a vedea ce părere au cititorii despre ele. Așa aflu că nu scriu în gol, că am sau că nu am dreptate întru totul. Adresa mea de e-mail este publică, primesc scrisori de la multă lume și, în general, răspund acelor scrisori, uneori spre mirarea „adrisanților”. Am învățat să ascult și alte păreri și, chiar dacă nu reușesc să fiu de acord cu ele, respect pe cel care le emite. În fond, diversitatea este unul dintre farmecele lumii, chiar și în lumea ideilor! Îmi place să polemizez atunci când văd, din partea celuilalt, predispoziția pentru o polemică civilizată. Știu și să încasez replici dure, dar întemeiate. Polemica este o gimnastică a minții, după părerea mea. Îți poate aduce satisfacții intelectuale, mai ales atunci când câștigi. Când pierzi, îți scoți pălăria în fața unui adversar mai bun. Nu e nimic rușinos în asta, nu au intrat polemicile în sac, poți să lupți imediat cu alte idei, cu alți adversari. Când recunoști că adversarul are dreptate, implicit dai semnalul că poți fi imparțial.
Aceasta este partea plăcută și civilizată a reacțiilor la comentarii, editoriale, opinii. Într-o vreme am încercat să moderez forumul de la Academia Cațavencu. Până când a apărut un descreierat care a otrăvit atmosfera de bună calitate, un român stabilit în mijlocul Americii, stricat la cap, probabil, de viața dusă printre străini. A început cu injurii, cu atacuri la persoană, cu fluturarea unor idei fixe, cu jigniri adresate nu numai mie, deși eu am fost ținta inițială, ci și celorlalți forumiști abonați, pe bani, la varianta electronică a revistei. Pentru că nu exista defel posibilitatea unui dialog, m-am retras de pe forum. La fel s-a întâmplat și pe forumul de la Cotidianul, unde alți băieți cu mintea obosită și șifonată au trecut la atacuri la persoană. Ba, la un moment dat, am primit, pe e-mail, amenințări cu moartea de la un tip ce-și zicea „Călugărul din Pustiu” și care scria din Los Angeles. Individul a dovedit că-mi știe bine și adresa de acasă, și familia. Scrisorile lui, numeroase și jignitoare, o colecție de mârșăvii și înjurături, au ajuns, prin setările computerului, acolo unde le era locul, în gunoiul electronic. Articolul meu de săptămâna trecută de la această rubrică a trezit niște tipi care s-au simțit datori să-mi dea lecții, să mă pălmuiască „metaforic”, să mă pună la zid pentru că eram solidar cu prietenul meu, Vladimir Tismăneanu. Înainte de a le spune ce cred despre ei, le urez să aibă, întotdeauna, parte de prieteni care să-i apere, sau pentru care să sară în luptă!
Puteți spune că, așa e în viață, nu suntem toți de acord, avem idei diferite etc. Asta spuneam și eu. Diferența este că eu mă expun cu identitatea mea, cu semnătura mea întreagă, în vreme ce băieții curajoși se ascund pe după un pseudonim care mai de care mai expresiv. Își protejează identitatea, le e rușine de ideile lor. Sunt niște căcănari. Niște complexați care își mai astâmpără din frustrare împroșcând cu noroi pe toți acei care își asumă și opiniile și încearcă, după puterile lor, să fie „câinii de pază ai democrației”. Nu sunt de acord cu multe dintre cele ce se scriu în presă. Dar am găsit o soluție sănătoasă. Nu-i mai citesc. Sfatul meu adresat căcănarilor anonimi este să facă la fel. Să nu mai citească dacă nu sunt în stare să comenteze, bărbătește, cu propriul nume. De care ar trebui, într-o bună zi, să nu le mai fie rușine și să-l folosească în intervențiile lor publice.
