În 1954, Arghezi scria tableta „Rezultate”. Cică, prin anii ’30, s-a luat inițiativa ca micii funcționari de stat să-și termine studiile liceale. Era obligatoriu. La examenul oral de limba română, a ținut să asiste și Arghezi, ca ziarist. Nu putea tocmai el rata „spectacolul unei clase de impiegați, copiști, arhivari și vameși, cu mustăți și uneori cu barbișon, cu degetele fripte de tutun, siliți să ia ghiozdanul în spate și să puie pantalonii scurți din familie.”
Așteptările lui Arghezi au fost împlinite, căci spectacol a fost de la începutul până la sfârșitul examenului. Mai ales când examinatorii au constatat că „jumătate din candidați nu reținuse din viață, care le încărunțise cât mai rămăsese din pleșuvie, numele unui oarecare Mihai Eminescu”.
Ceilalți candidați, din cealaltă jumătate, demonstrând ceva mai multă aplecare spre studiu, auziseră că „individul citat la catedra comisiunii de examinare era încă în viață”. Poate că nemurirea lui Eminescu îi derutase. Dacă ar fi insistat, „profesorii i-ar fi aflat adresa și numărul de la casă.”
Acele vremuri de ignoranță au trecut. De atunci și până azi, Eminescu s-a transformat într-o gumă națională de mestecat, cu aromă de tei, nufăr sau de floarea albastră. O ciungă frumos împachetată, pe care-o molfăie toată lumea bună, de la președinte până la profesorul de clasă. Așa dă bine.
Eminescu este numele unei rețele naționale de fals patriotism, cu raza de acoperire mare ca la telefonia mobilă. În calitatea sa de gumă națională de mestecat, Eminescu și-a împrumutat numele nu numai unui premiu de poezie, lucru care ține de resortul lui. Ci și străzilor, parcurilor, piețelor, chiar și trenurilor Intercity.
Cu toate astea, cred că pe poetul național nu-l așteaptă vremuri trandafirii. Cei care și-au trăit o bună parte din viață în comunism, l-au iubit și au respirat prin el, cum respiri printr-o trestie de bambus, când ești sub apă. Dar pe noile generații le doare la bască de omulețul ăsta ciudat, despre care cel mult știu că era combinat cu nasoala Veronica Micle.
Să presupunem că, azi, pe-un adolescent atins de romantism îl mănâncă limba și-i recită versuri eminesciene fetei de care e îndrăgostit, în loc s-o scoată la vreun club bengos. Păi, nu-l bagă domnișoara undeva cu tot cu Eminescu și operele lui complete, fără să clipească din genele ei false?