Că și uitarea…

Prea puține se știu și se scriu despre cei care au plătit cu viața semnarea actului de unire a Basarabiei cu România! Mai vorbește cineva, la noi, câți și cine au fost membrii Sfatului Țării și, mai ales, ce soartă au avut? Nici un concurs de cultură generală ori pe teme de istorie n-am văzut să fie interesat de tragicele destine ale semnatarilor din 27 martie 1918; din câte știu, în România nu există plăci comemorative, statui, instituții purtând numele vreunui deputat basarabean de atunci – motiv pentru care încercăm o primă „repede ochire”, barem pentru necesara informare sumară.
Preotul Alexandru Baltag răspunde franc la întrebarea anchetatorului (1940): „Sunteți acuzat că, în 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, ați votat dezlipirea Basarabiei de Rusia și unirea ei cu România. Recunoașteți acest fapt?” „Da, recunosc.” Declarația este consemnată pe un formular special tipărit („Anketnâi list – Sfatul Țării), de unde se vede câtă importanță dădea NKVD-ul acestor anchete, într-o perioadă în care nu se găseau nici imprimate pentru mandate de arestare (vorba vine – era o „defecțiune” similară ca intenție de fraudă cu aceea din Parlamentul României, când își dădea duhul la țanc instalația electronică de vot…). După luni și luni de anchetare, preotul Baltag moare în închisoarea din Kazan. Diagnosticul, „inflamațiune intestinală”, merită reținut pentru a se vedea câtă imaginație au putut proba doctorii pușcăriilor și lagărelor pentru a acoperi urmele deciziei NKVD-ului ca nici un fost membru al Sfatului Țării, condamnat sau nu la moarte, să nu fie lăsat în viață.
Și Gh. Druță, cunoscut publicist în epocă, a votat Unirea. Arestat în noiembrie 1940, bolnav de plămâni și de miocardită, a fost trimis pe jos, în convoi, spre Siberia. Moare pe drum – nimeni nu știe unde a fost îngropat. Marinarul Vasile Gafencu, fost student la Iași, distins cu cele mai înalte ordine naționale, Coroana României și Steaua României, a considerat că nu-i cazul să se refugieze peste Prut și a rămas la Chișinău. În același noiembrie 1940 este arestat și i se consemnează declarațiile pe „Anketnâi list – Sfatul Țării”. Răspunde simplu și demn la interogatoriu: „Am spus că sunt pentru, adică pentru unirea Basarabiei cu România.” Peste numai un an își sfârșea zilele „din motive necunoscute” într-un lagăr din Arhanghelsk.
Tot numai peste un an moare și Vladimir Bodescu, în știuta închisoare de la Kazan. Diagnosticul: „decedat din cauza diareei”. Alt fost marinar, moșierul Ion Ignatiuc, deputat în Sfatul Țării, răspunde imprudent de sincer la întrebarea „Ce politică ați promovat?”: „Politica Guvernului român.” Va muri peste doi ani, în pușcărie, cu diagnosticul „pelagră”. Preotul Emanoil Catelly, și el deputat, voia să se refugieze peste Prut în iunie 1940. L-au întors sătenii din drum: „Părinte, ești dator să rămâi.” Și a rămas. Este condamnat la moarte prin împușcare. Sentința n-a trebuit dusă la îndeplinire fiindcă, repede, același medic de pușcărie îi semnează actul de deces, afirmând că deținutul a răposat în urma „bolii miocard decompensat”.
„Da, am votat unirea Basarabiei cu România” – nu se sfiește să recunoască țăranul… ucrainean Ștefan Botnariuc. Nu apucă să fie condamnat – își dă sufletul în închisoare și este aruncat în groapa comună (august 1941). Gavriil Buciușanu, împușcat în 1941, n-a fost un filoromân. Dimpotrivă; între altele, s-a străduit să demonstreze că moldovenii sunt un popor aparte, cu strămoși sciți, și că „limba moldovenească” este deosebită de română. N-a contat. Ca membru al Sfatului Țării, a fost condamnat la moarte și împușcat. Ioachim Archip nu recunoaște, la anchetă, că ar fi fost membru al Sfatului Țării, dar actele se pare că pot demonstra contrariul. Pentru orice eventualitate, este trimis în Siberia, unde, după numai câteva luni în taiga, este răpus de un „stop cardiac”.
Deputații rămași în Basarabia au avut, toți, același sfârșit: moartea, fie prin glonț, fie datorită regimului de detenție „special”.
Un gând bun pentru amintirea lor! Măcar atât.