CĂ ȘI UITAREA…

Am dat, din întâmplare, peste niște poze vechi. Din care zâmbesc, în fața Palatului Culturii, basarabeni aflați pentru întâiași dată la lași: Cimpoi, Vieru, Dabija, Strâmbeanu, Lari, Josanu, Suceveanu, Matei (1986)… Și-mi amintesc de aceste prime vizite-eveniment – atât pentru oaspeți, cât și pentru scriitorimea ieșeană. Zile a căror emoție am uitat-o, fiindcă, nu-i așa, și uitarea e scrisă-n legile omenești. I-am condus, rând pe rând, prin Iași, spre a constata cu surprindere că explicațiile erau de tot inutile. Iată – le spuneam – Sfântu Nicolae Domnesc, zidită de Ștefan cel Mare. „Da – continuă oaspeții – după bătălia de la Grumăzești… aici erau unși cu mir domnitorii Moldovei… Iată Trei Ierarhii… să aprindem o lumânare la mormintele lui Cuza și Cantemir…. Asta-i Hala? Unde-i mănăstirea Sfânta Vineri?” (Noroc de documentarea pentru piesa „Noaptea” – știam că Sfânta Vineri fusese dărâmată pe la 1878…) Oaspeții vizitaseră, în bibliotecă, un Iași al lor și căutau să potrivească cele două înfățișări, dar suprapunerea exactă n-avea cum să izbutească. „Asta-i Bolta Rece? Imposibil!” Curat imposibil – dar să le mai spun că vestita crâșmă, sfințită de paharele de vorbă la care adăstaseră Eminescu și Creangă, a fost reconstruită în cel mai kitsch stil cu putință, după gustul unui nu știu cui semi-analfabet? Într-o situație de-a dreptul jenantă m-am aflat la sfârșitul verii lui 1988. Îi aveam ca oaspeți pe Nina Josu, Arcadie Suceveanu și Valeriu Matei. Itinerarul obișnuit: Copoul (teiul sfânt), Țicău (bojdeuca), Golia (Creangă), Zlataust (Barbu Lăutaru). Mimând joaca, oaspeții au ascuns frunze aurii din teiul lui Eminescu între filele cărților de istorie abia dobândite și purtate ca adevărate trofee. Ajungem la Cimitirul „Eternitatea”. Sunt aprinse lumânări la mormântul humuleșteanului, apoi la cel al lui Lesnea. Ajungem la cavoul familiei Kogălniceanu. Rămân în mașină – acolo, dedesubt, locu-i prea strâmt. Brusc, îl văd pe Matei țâșnind pe scări, cu o privire ciudată:„Mircea, ce se întâmplă acolo?” Cobor. Zidurile criptelor și plăcile de marmură sunt sparte cu ranga. Sicriul (pare-se, de plumb) soției lui Kogălniceanu este tras din criptă, găurit și scotocit. La fel, coșciugul unuia dintre fii. Șuvițe de păr cenușiu-albicios, stofe putrezite, oase gălbui, o mână – adică, scheletul unei palme… De necrezut: s-a scormonit pretutindeni, căutându-se, probabil, bijuterii. Nu mai putem articula o vorbă. Mâna tremură, lumânarea se stinge. Pe treptele înguste, ne încrucișăm cu echipajul Miliției: se caută amprente. Le vor găsi, desigur, mai întâi pe ale noastre… La poarta cavoului, o mașină cu inscripție ciudată: „Laborator criminalistic”. Să zicem că făptuitorii (care au trudit ore în șir izbind cu ranga și tăind betoanele cu dalta – nu i-a auzit nimeni aici, în inima cimitirului?) oribilului sacrilegiu vor fi descoperiți. Și mă tem că legile noastre (de atunci și de acum) nici n-au fost în stare să prevadă o asemenea infamie decât încadrând-o, la modul general, în categoria profanărilor de morminte. De necrezut, dar cineva a cutezat să tulbure odihna celui ce-a inaugurat sub cupola Academiei Mihăilene, în 1834, cursul de istorie a românilor, celui ce a rostit discursul de întâmpinare a primului Domn al nostru, Cuza! În legile omenești nu poate fi aflată pedeapsă pe măsura oribilei fapte. Ce-și vor fi spus cei de la Chișinău? Cum ocrotesc românii amintirea marilor bărbați de stat?
La vremea aceea, astfel de știri nu apăreau în presă, după cum n-au apărut nici vești despre prinderea (?) și condamnarea profanatorilor. Nu știu, deci, dacă au fost vreodată găsiți. Înclin să cred că nu. Oricum, este bine să se afle, fie și cu 20 de ani întârziere, ce se poate întâmpla în România și ce reacție flască a trezit, atunci, un mare sacrilegiu…