CĂ ȘI UITAREA…

…e scrisă-n legile omenești. La sfîrșit de august, adică, de vară (după care iar o să așteptăm șase luni nesfîrșite ivirea ierbii…), o vară în care ori a fost prea cald, ori prea frig, ori prea puțină ploaie, ori mult prea multă, la sfîrșitul verii, deci, cu gîndul la iarna nemiloasă ce ne așteaptă, mi-am adus aminte – de cine credeți? De Peggy Fleming. Ce-o fi făcînd Peggy? Nu știu ce mi-a venit așa, dintr-o dată. Poate că zăpușeala umedă m-a făcut să visez Bahluiul bocnă, Oltul preschimbat în șuvoi de cuburi de gheață și Lacul Roșu în frapieră. Mie unul, mi-e dor de Peggy. Poate că, pentru generația tînără, acest nume nu spune nimic. Subsemnatul nu poate uita zîmbetul fosforescent al cifrelor de pe tabela Longines, nu poate uita formidabila serie de 5,9 (arbitrele de la patinaj n-au avut, atunci, curajul celor de la gimnastică în acordarea notei maxime – vezi răsplata Nadiei la Montreal) și, mai ales, nu poate uita plutirea de libelulă a acestei fete ce întruchipa la superlativ, în urmă cu decenii, grații, feminitatea, talentul, dibăcia, inteligența în toate cele. Există un anotimp al libelulelor, există și un anotimp al patinatorilor. Despre fotbal, discutăm 365 de zile din 365. Și-n miezul iernii ne trec fiori dacă aflăm că i-a ieșit un furuncul lui Rădoi, ori măseaua de minte lui Răducanu. Din martie pînă în decembrie, însă, nimeni nu-și mai aduce aminte că au existat cîndva, tot pe terra, un Wolfgang Schwartz, un Timothy Wood, un Patrik Pera, o Ludmila Belousova, o Peggy Fleming. Patinatorii își trăiesc din plin doar jumătate din viață, apărînd dintre fulgi precum Moș Gerilă sau Alba ca Zăpada și mistuindu-se în neant la primul clinchet de ghiocei… Acum, în august 2005, ce-o fi făcînd Peggy Fleming? Să nu-mi spuneți că stăpîna Lutz-urilor și Axel-urilor și Salchow-urilor și Paulsen-urilor vegetează undeva pe-o plajă, cu ditamai frunza de pătlagină pe nas și flaconul de „Bronzol” pitit sub ultimul număr din „Life”. Ori, cine mai știe, o fi vreo bunică supraponderală, bisericoasă și măcinată de junghiuri, meșteră la împletit mileuri de macrame și la gătit musaca de vinete, cu obligatoriul sos (americănesc) de soia. Dacă nu cumva a ajuns să patineze în tăriile cerului, rînduită de Domnul în cotlonul raiului destinat marilor performeri. Oricum, pentru Peggy, cea pe care am admirat-o și iubit-o de departe, vara n-a existat niciodată; în restul anului, persoana ce-i poartă numele va fi fost o fătucă oarecare, cu mini-jupă, tocuri cui și ochelari de soare impersonali. Ce-ar fi să-i scriem: „Peggy, aici, într-o Europă înecată de ape și măcinată de convulsii politicianiste, cineva și-a amintit de tine.” Unde s-o găsim? Dac-ar fi după mine, corespondența s-ar cuveni expediată pe adresa Academiei de Arte din Washington: ceea ce a făcut micuța dansatoare pe gheață în anotimpul fulgilor a fost (și rămîne) artă, artă, și abia după aceea sport. Domnii academicieni de peste ocean vor fi ținut seama de recomandarea în alb pe care Goethe a oferit-o tuturor patinatorilor artiști: „Orele petrecute pe gheață – scria titanul de la Weimar – conduc la împlinirea foarte rapidă a proiectelor mele poetice”. Că nimeni nu-și mai amintește de Peggy, mă miră și nu tocmai. De 23 august, după cum s-a văzut la televizor, o mulțime de tineri n-au știut răspunde la întrebarea „cine a fost Ceaușescu?” Nici o legătură de apropiere între cele două nume, însă e vorba despre obligatoria rămînere în memoria publică a personajelor de prim plan din oricare raft al istoriei – fie din motive vesele, fie triste. Să mă mir de uitarea lui Peggy, o patinatoare de geniu din alt colț al lumii, cînd, la un sondaj efectuat la un liceu din Moldova, nu s-a primit nici un răspuns la întrebarea „cine a fost Lucrețiu Pătrășcanu? Dar Petru Groza?” Am propus, de dragul amuzamentului, și numele Peggy Fleming, alături de cele ale lui Coandă, Varlaam și Mao Zedong. Pauză totală! în schimb, 66% dintre băieții respondenți știau cine-i Dukadam! Memoria selectivă operează aiurea și dă rateuri neașteptate, punînd în evidență o cultură șvaițer, dezorganizată și șovăitoare. Poate nu-i chiar cazul să ne alarmăm: uitarea-i scrisă-n legile omenești…