Ca și Klemm!

Iată ce spune (de fapt, cum spune) excelența sa Hans Klemm (18 mai 2016), ambasadorul marelui licurici la București: „Ca și aliați, ca și parteneri, cred că este foarte important să ne consultăm în probleme de interes comun.” Sigur că-i important, dar mă întreb cu cine s-a consultat onorabilul ambasador când s-a decis să utilizeze invenția incultă „ca și”. Un meditator de română cât de cât școlit imposibil să i-o recomande. Mai credibilă pare ipoteza că dl Klemm ia drept model vorbirea prim-ministrului României – că dl Cioloș o ține tot într-un „el, ca și ministru”, X „ca și specialist”, „Iohannis ca și președinte” ș.a.m.d. Nu-i pot pretinde ambasadorului SUA să vorbească perfect românește; prim-ministrului României i-aș putea cere așa ceva.
Deocamdată, observ că „la vârf” mai corect folosește româna un neamț (Iohannis) decât un român sadea (nu dau importanță etimologiei numelui Cioloș). Chestiunea profund îngrijorătoare rămâne, însă, alta: pentru noi, cuvântul Ambasadei SUA este urmat de subordonare totală și deplină, devenind lege, începând cu numirile în jinduite funcții și până la atribuirea contractelor babane gen Bechtel & comp. Vă asigur că, după ce a fost auzit Klemm spunând „ca și aliați”, exprimarea corectă „ca aliați” e-n primejdie să fie îndosariată la capitolul „moștenire comunistă” și tratată ca atare… Pur și simplu am ostenit să tot arăt cu degetul crasa probă de incultură lingvistică; sper s-o fac pentru ultima oară, cu atât mai mult cu cât specialiști onorabili ai domeniului (Rodica Zafiu), probabil excedați de lăbărțarea epidemiei, tind să părăsească ringul, lăsând să acționeze discreționar, până la urmă, proba uzului: dacă se extinde atât de contagios, înseamnă că limba trebuie să accepte prostioara (că nu-i vorba despre altceva!) și se cuvine legitimată! Semn al neputinței: dacă așa stau lucrurile, mă-ntreb ce rost mai au institutele academice de cercetare în domeniul limbii, câtă vreme abdică de la o îndatorire esențială, aceea de normare. Lăsând limba să evolueze de capul ei, vom ajunge să vorbim după regulile impuse de Academia Sintești!
De altfel, Raportul Comisiei de lingviști care a monitorizat emisiunile radio și tv inventariază tot soiul de incorectitudini, mai mult sau mai puțin flagrante, arătându-se total neinteresat de pacostea „ca și”! Nu-i un semn de tacită acceptare? Un alt lingvist remarcabil și cu onorabile state de serviciu „în branșă”, Szilagyi Sandor, introduce nuanțări: utilizarea lui „ca și” când nu trebuie n-ar fi semn de incultură absolută, ci doar „un fapt de conformism social”. Numai că nimeni (inclusiv noi) n-a formulat vreodată acuza de „incultură absolută”, ci doar aceea de incultură lingvistică și atât. Este reală deosebire: nu veți auzi niciodată un analfabet sau semianalfabet spunând „eu, ca și neștiutor de carte”, fiindcă apelarea la pseudoprotejare de cacofonii prin introducerea ilicită a unui „și” parazit presupune oarece școlire în domeniu, din păcate, șovăitoare și mult grăbită să apere cum s-o putea vorbitorul de pârdalnice erori compromițătoare. Trebuie să ai ceva carte pentru a greși cum se cuvine, adică… în masă!
Imitația servilă se nutrește din seva antidictonului „noi vorbim, nu gândim”, conduita comodă rezumându-se la „așa spune cutare, așa spun și eu”. Iar filoxera urcă de foarte jos, ajunge la vârf (vezi exprimările prim-ministrului), de unde coboară triumfătoare, copleșind cu o adevărată oribilitate gramaticală limba nației. Unul dintre condeierii înzestrați cu acut simț al corectitudinii verbale, regretatul George Pruteanu, observa că, de fapt, substantivul „cacofonie” nici nu derivă de la puturosul „caca”, cu îndârjire ocolit în exprimările de oarece ținută, ci de la „kakos” (în greacă: rău, urât, prost), opusul lui „kalos” (calofilie, caligrafie). O formulare de genul „toți tații tac”, „sacadată și țăcănitoare”, tot cacofonie ar fi (exemple sunt destule)…
Toate ca toate, dar ce te faci când însuși ambasadorul Americii în persoană cade în păcat? N-o fi cazul să luăm poziție de drepți și să considerăm păcatul virtute? Întreb și eu.