Ca și ce?

Nu-s fan Boia, dar trebuie să-l aplaud sincer și fără rezerve pentru vehementul și necesarul gest publicistic prin care ia atitudine față de stricarea limbii și a moravurilor în cultura română. Este reconfortant să constați că (totuși!) mai există intelectuali afectați de oribila lăbărțare a urechismului în postata oropsitei limbi, aflată din ce în ce mai evident sub teroarea dictonului „noi vorbim, nu gândim!” Dacă bine înțeleg din articolul tipărit și pe foi volante, dl Boia consideră cacofonia o vagă neplăcere scuzabilă, nemotivat ridicată la rangul de delict lingvistic. În bună măsură, așa-i. Numai că, de fapt, pudoarea nu mai acționează de mult în acest etaj al culturii scrise, lesne de observat fie și numai dacă răsfoim atâtea tinerești prestații literare contemporane în care cacofonia e-o biată glumiță pe lângă porno-slobozenia totală, zice-se, „dezinhibată”. Și, la urma urmei, ce capăt de lume ar fi nefericita ciocnire cu bănuite sugestii scatologice dintre un „ca” și alt „ca”, atâta vreme cât nimeni nu se scandalizează când (de pildă) în teatrul românesc de azi apar scene întregi intitulate „Caca” și actrițe cu oala de noapte în brațe glosând cu lejeritate și încântare olfactivă pe marginea deliciilor defecației?
Condamnarea cacofoniei pare a fi o moștenire perversă a unor epoci revolute sufocate de false pudori, din vremea în care costumul de baie era ditamai pijamaua și toplessul delict penal. Din păcate, inconvenientele produse de cacofonie scrierii onorabile și cuminți sunt net disproporționate față de greu reparabilele stricăciuni aduse limbii ce-o vorbim prin adoptarea pseudo-soluției CA ȘI, menită să împace și capra, și varza. Acest CA ȘI este o imensă prostie, imposibil de validat gramatical, dar, tratată cu o anume toleranță, pare a ne scăpa de cacofonii: am dat foc la casă pentru a scăpa de purici! Numai că – și aici e aici – cei cu puțină știință de carte și cu multă spaimă de a cădea în greșeală au considerat că au de a face cu un soi de directivă lingvistică oficială și că, în vecii vecilor, conjuncția „ca” nu va avea drept de existență decât sprijinită în cârja lui „și”. Iar aberația prinde!
Am rămas profund surprins auzindu-l și pe prim-ministrul Cioloș scăldându-și discursul despre Buget în „ca și”. De unde și până unde „ca și program”, „ca și decizie”? Dl Cioloș este un om școlit, cunoaște și spiritul altor limbi europene, cum de a căzut într-o astfel de cursă, cum de nu observă că nefericitul „ca și” presupune o comparație între doi termeni, iar cel de al doilea lipsește cu desăvârșire? Din tolerat în cazuri bine precizate, când ar trebui să protejeze de cacofonii (am mai spus-o: și prezervativul protejează, dar nu se poartă tot timpul!), CA ȘI terorizează acum absurd întreg spațiul limbii române, insinuându-se în vorbirea cui te aștepți mai puțin – inclusiv, de necrezut, a universitarilor!
Toate limbile pământului tind către simplificare și concizie; româna, dimpotrivă, inventează pe bandă rulantă, complicându-se inutil și, mai ales, incorect. După oroarea CA ȘI a apărut și DE CĂTRE. Precum în cazul lui CA, obligatoriu (?) însoțit de ȘI, DE nu mai are viață proprie: trebuie să-l susțină CĂTRE. Cererea nu mai este semnată de Popescu, ci „de către Popescu”, mingea nu mai este șutată de Ilie, ci „de către” Ilie, Ionescu nu-i lăudat de antrenor, ci „de către antrenor”, recordul stupizeniei deținându-l unul dintre comentatorii de fotbal de la Look Tv, care informează ascultătorii că „Vasile a trecut DE CĂTRE Gheorghe” și „mingea s-a lovit DE CĂTRE bară”.
De altfel, trebuie spus că sursa celor mai multe astfel de enormități (inclusiv mutarea accentului numelor proprii pe o penultimă silabă… inexistentă) a fost și rămâne transmisiile sportive: sita selecției gazetarilor pare, la capitolul „sport”, rară și știrbă. Nici o normare academică n-are forță de influențare pe măsura comentariului în direct la cutare meci Dinamo-Steaua, nici asemenea imens bazin de recoltare a adepților-imitatori. Nu încape îndoială că preluarea inertă a vorbirii „oficiale” de la radio și tv poate fi considerată tendință firească, ținând de legea minimului efort, și nu numaidecât condamnabilă. Nefirească rămâne neglijența cu care-s selectați comentatorii, fiindcă n-ar trebui să intereseze întâi de toate cât fotbal știu, ci cât de corect românește vorbesc, abia apoi contând chintalul de informații deținute de candidatul la microfoane publice.
La vremea când practicam această profesiune, adică acum jumătate de veac, la Radio București funcționa un sector care reasculta, înregistrate, toate transmisiile în direct. Primeam săptămânal un soi de „buletin al erorilor”, cu invitația de a ne corecta. Țineau lecții cu noi universitari filologi, lingviști cunoscuți. Acum, cine se mai ocupă DE CĂTRE crainicul lipsit de cultura limbii? Că, până la urmă, iată ce iese!