Întâmplător, mi-au căzut ochii pe un ziar local, îmbătrânit în păcate. Pe una dintre pagini, era publicată lista de susținere a unui candidat la primăria unui mare oraș al Moldovei. Un candidat necinstit și incompetent, poreclit „Mister 10%”, fiindcă toate lucrările publice le acordă firmelor ce-i pasează și lui comisionul: 10 la sută.
Cu mare dezamăgire, chiar durere, pe lista respectivă – care îndemna cetățenii orașului să-l voteze pe nespălat -, am regăsit nume de artiști pe care-i apreciam. Dar care în realitate se dovedesc a fi doar niște fripturiști, țintași cu pupătoarea la unul din bortele maro importante ale României: balerina Beatrice Rancea, pictorul Dan Hatmanu, violonistul Bujor Prelipcean, actorul Sergiu Tudose, scriitorii Grigore Ilisei și Mircea Radu Iacoban.
Fiind mijloc de iunie, când inima noastră românească se orientează spre astrul numit Eminescu, mi-am adus aminte – în contrast cu acțiunea leproasă a oportuniștilor de mai sus – de necrologul pe care Hașdeu i-l dedica poetului național, în „Revista nouă” din iunie 1889.
Un necrolog care atât de bine îl portretizează pe marele poet: „În toate epocile, au fost poeți pe care flămânda sărăcie, pentru o ticăloasă pomană însoțită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitori înaintea celor puternici. În toate epocile, s-au văzut însă și firi semețe, vrednice de solia ce le-a lăsat-o Dumnezeu, care niciodată n-au întins mâna cerșetoare către vreo mărire pământească, n-au întins mâna cerșetoare către acei care uită că nu săracii au spălat picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Așa un poet a fost Eminescu. El va trăi, deși a murit nebun. Vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți care au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu.”
Ca să scrii ca Eminescu, trebuie să fi avut viața lui Eminescu. Iar asta nu se poate vânzându-ți semnătura pe trei arginți de tinichea.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
