„Ca să să știe”

Naționalul ieșean sărbătorește 200 de ani de teatru românesc și împlinirea a 120 de ani de la construirea sălii. La ceas aniversar, au trecere rememorările tonice, călduțe, cu urme de iz triumfalist: suntem de cine știe când pe baricade, am făcut, am dres, aplauze! Parcă s-ar știrbi din aura instituției dacă, alături de șiragul celor ctitorite cu fruntea sus prin veac, s-ar face vorbire și de poticnirile trist înscrise pe răbojul cel adevărat…
Trei aș spune că-s împrejurările în care Naționalul s-a aflat în mare cumpănă: incendiul nimicitor din 1888, refugiul de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și, „pour la bonne bouche”, consecințele nefastelor decizii emanate de la „Cabinetul 2” în faimoasa „Epocă de aur”. Tustrele temele nu par a interesa în mod deosebit cercetătorii istoriei teatrului, firește preocupați mai întâi de cele petrecute la față de cortină – cu atât mai mult cu cât cea mai veche scenă a țării s-a dovedit a avea șapte vieți, de fiecare dată rezistând și revenind în forță. Teatrul de la Copou a fost mistuit de flăcări în 1888; în târgul Ieșilor incendiile bântuind mereu, vâlvătaia din Dealul Copoului a fost trecută în rândul întâmplărilor nefericite și-atât. Numai că, spun documentele, focul a izbucnit dintr-odată la toate cele patru colțuri ale clădirii. Evident, a fost pus. De cine, de ce, care-s mobilurile – iată teme de investigat fie și numai pentru mai limpedea deslușire a istoriei unei instituții de recunoscut prestigiu (nu numai) românesc.
Al doilea episod amarnic: refugiul. Marfarul ce purta trupa și zestrea Naționalului a colindat luni în șir prin Transilvania, poposind în localități mărunte și amărâte. Care a fost viața trupei bejenite din pricina războiului, ce public aveau reprezentațiile (că, ici-colo, s-a mai jucat), cu ce repertoriu, cum rezonau dramele frontului dincolo de ecoul vătuit și surdinizat al jurnalelor radio și de emoția spectacolelor dedicate răniților? Se va fi aflat câte un grăunte de eroism (poate, și de lașitate) în cine știe ce moment al lungii peregrinări, cum au traversat dificila încercare caracterele? Încă multe-s de aflat și, deocamdată, nu avem la îndemână decât însemnări răzlețe…
De năpasta a III-a am avut direct parte în cei 11 ani cât am lucrat la Teatrul Național: poate fi comparată și cu focul, și cu războiul. În timpul refugiului, când, practic, instituția nu mai funcționa decât inerțial și mai degrabă simbolic, iar bugetul țării îndrepta „totul pentru front, totul pentru victorie!”, Naționalul a primit subvenția guvernamentală fără nici o întârziere, indiferent unde era „ancorată” trupa (și mai pilduitor: în plină conflagrație mondială, când, nu-i așa, „între arme muzele tac”, la Iași, în 1943, statul înființa Filarmonica „Moldova”!). Ei bine, onor Cabinetul 2 a izvodit, în plin gongorism exacerbat al „epocii de aur”, decizia potrivit căreia România nu-și mai subvenționează instituțiile de spectacole – dacă vor să existe, n-au decât să se autofinanțeze. Decizia, absolut aberantă, afecta vital toate cele cinci instituții pe care le administram atunci (Naționalul, Opera, Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” și Teatrul Municipal Suceava). Din calculele făcute, cu prețul bătut în cuie al biletului (echivalând cu trei călătorii cu tramvaiul) și cu repertoriul impus, pentru autofinanțarea celei mai vechi scene românești spectatorul s-ar fi cuvenit, după ce-și cumpără biletul, să intre pe o ușă a sălii și să iasă imediat pe cealaltă, în flux continuu, 24 de ore din 24, ca la Mausoleul lui Lenin! Mi-ar trebui zeci de pagini pentru a trece în revistă sumedenia de „soluții” la care am recurs: multe ar face deliciul DNA-ului, de n-ar acționa (sper) prescripția! Dacă reprezentațiile au avut de suferit prin „subțierea” devizului montărilor, trupa n-a simțit, material, rigorile autofinanțării și, ceea ce-i mai important, actul artistic în sine și-a păstrat ținuta, izbutindu-se, în pofida împrejurărilor deloc prielnice, nu puține spectacole-eveniment. Până când am primit un telefon de la Beligan: „Tu ce faci acolo, vrei să arăți că se poate?” Avea perfectă dreptate: cu nesfârșită trudă, riscuri și umilințe, luam (e un eufemism!) dintr-un buzunar al statului ca să punem în altul, iar ceea ce la Iași se arăta – fie și oricât de trudnic – cumva posibil, nu era cu putință în orașele în care teatrul n-avea tradiția, prestigiul și aura Casei lui Alecsandri.
Dilemei, altfel fără ieșire, avea să-i pună capăt revoluția… Dar chiar mai apăsător decât abandonul statal privind susținerea materială era sufocanta „îndrumare” oficială. Voi reveni în tableta viitoare, fiindcă mai nimeni nu-și închipuie prin ce aberante furci caudine trebuia să se strecoare cuvântul rostit de pe scândura scenei. „Ca să să știe” spunea cronicarul.