CA SĂ SĂ ȘTIE!

Inteligente și bine făcute, filmele tinerei generații de cineaști nutrite din suferințele ceaușismului încep să-și sleiască interesul. Tema tinde să devină comună și prea „bătută”, spectatorul vrând poate să descopere, „pe invers”, și firicelul de bucurie ivit cumva și cândva în stratul tristeții românești… Pentru cei care au trăit acele vremi, apar ca evidente și neconcordanțele cu realitatea, provenite dintr-o evidentă necunoaștere „pe viu”. Când și-a dus pe ecran crâmpeie din propria-i experiență de viață, Mungiu a fost remarcabil. Nu-și păstrează la maximum interesul dacă trece la scenarii „făcute” și nu trăite, intrând în plutonul cu performanțe medii.
Drept pentru care, urmând îndemnul cronicarului („ca să să știe!”) mi se pare de-a dreptul obligatoriu să depunem mărturie, cât om mai fi, asupra mecanismului puterii instalat și înflorit în „Epoca Ceaușescu”. Iată-ne în sala Marii Adunări Naționale. Scaunele, incomode și înghesuite, au fost îngrămădite din nou, spre a permite și mai multor deputați participarea la lucrările „forului suprem”. Mai mulți însemnând „o expresie a lărgirii democrației” etc. etc. Are cuvântul deputatul cutare, urmează deputatul cutare. La ordinea zilei, felurite legi (unele, deja de mult aplicate). „Dezbaterile” n-au nimic comun cu ordinea de zi. Intervențiile deputaților prezintă, obligatoriu, aceeași structură: a) sublinierea contribuției magistrale a tovarășului în fundamentarea și elaborarea legislației; b) evidențierea aportului neprețuit al tovarășei academician doctor inginer, savant de largă recunoaștere internațională; c) o înșirare a câtorva cifre ilustrând „succesele colectivului din care fac parte”; d) acordul deplin cu materialele aflate pe ordinea de zi; e) încă un omagiu adus celor doi, împreună cu urările… etc. etc. Nici o referire la Legea ce urma a fi votată! Toate cuvântările fuseseră trimise cu 2-3 zile înainte din județe (textierii nici n-aveau habar de viitoarea ordine de zi!) și prelucrate apoi de o echipă specială a Secției de propagandă de la CC. (Oricum, toată vorbăria goală putea fi mutată de la MAN în orice „for al democrației socialiste”, fiindcă n-avea nici o legătură cu „cestiunea” și nici nu-și propunea s-o aibă). Cuvintele fuseseră rafistolate apoi de activiștii Secției, ajutați de gazetari de la „Scânteia” și „Era socialistă” mobilizați în sediul CC.
Din punctul de vedere al profesiunii gazetăriei, am temeiuri să-i admir pe truditorii în van: oricât de lesne poți mânui frazele, tot este extrem de greu să spui de zeci de ori același lucru fără să repeți aceleași vorbe. De altfel, ziariștii ajunseseră la o cooperare frazeologică totală: ia tu „nețărmurită dragoste”, lasă-mi mie „contribuție fundamentală”, na-ți „omagiul respectuos al întregii națiuni”, dă-mi mie „prinos al recunoștinței patriei”… și tot așa. Rezulta o vorbărie adormitoare de carton, într-o atmosferă de apăsător plictis general. Președintele republicii și soața, imediat după ce erau filmați la deschiderea ședinței, părăseau incinta, dar onor deputații continuau să-și reverse omagiile către cele două scaune goale din prezidiu, adresându-se mobilelor neînsuflețite cu tot buchetul de măgulitoare epitete ornante. Întreg discursul se rostea cu fața către scaunul neocupat, căruia i se raporta, i se mulțumea și era copleșiți de angajamente mobilizatoare. Indiferent dacă era vorba despre „Legea culturii cartofului” ori de „Legea pentru evitarea dublei impuneri a cetățenilor români și iranieni”, onor deputatul nu făcea referire nici la… cartof, nici la taxele de la Teheran.
Culmea; unele legi păreau destul de „umane” în alcătuirea lor generală: abia după ce te izbeai de aceeași lege în viața de toate zilele, înțelegeai că spiritul și litera legiuitorului nu făceau două parale vizavi de „instrucțiunile de aplicare” care „se comunică instituțiilor interesate”. Iar legi votate, parafate și sancționate de Parlament erau… modificate când și cum considera de cuviință Ceaușescu. Vorba lui Hrușciov: „noi am făcut legile, sau ele pe noi?” Nimeni nu număra voturile, iar prezidentul Adunării citea din minuta ședinței fără să ridice ochii de pe hârtie: „Cine-i de acord? Cine-i împotrivă? Cine se abține? Unanimitate. Vă mulțumesc.” Roberta Anastase barem știa că se cuvin, într-un fel sau altul, numărate… În mecanismul MAN, bine pus la punct și de o găunoșenie absolută, se puteau desluși tot mai clar, de la o legislatură la alta, elementele destrucției totale a așa zisei „democrații socialiste” și instaurarea, chiar în numele acesteia, a unei dictaturi din ce în ce mai stăpână pe ea și pe țară…