Ca să să știe (V)

Nea Ilie a tăcut cât a tăcut; și-a dat drumul la gură doar când a simțit că-i chemat în ceruri. Iată ce am aflat: în 1989, toamna târziu, nea Ilie era paznic la CAP Heleșteni. În tinerețe, făcuse niscaiva școli de partid (doar era, atunci, secretar OB la CAP). Acum, la bătrânețe, se mulțumea cu amărâta funcție de paznic – care-i permitea, normal, să mai ciupească una-alta din avutul cooperativei. În alte vremuri, Heleștenii, pe malul Siretului, erau un fel de nod al drumeagurilor Moldovei, acolo încrucișându-se șleahul dinspre Suceava cu cele către Iași, Roman, Dolhești, Hârlău.
Se pare că ungerea lui Ștefan cel Mare ca domn acolo s-a petrecut (cercetări ale istoricilor ar așeza “Câmpia Direptății” lângă Heleșteni și nu prin preajma Sucevei…) Cică acolo s-ar fi înfăptuit joncțiunea cu Teoctist (mitropolitul venea de la Suceava, Ștefan, de la Dolhești) graba ungerii asemănându-se, pe undeva, cu precipitata depunere a jurământului, în avion, de către noul președinte Johnson.
Mai nou, Heleștenii urmau să intre decis în atenția generală, datorită proiectului ce așeza în lunca Siretului viitoarea Centrală nucleară românească. După ce Nea Nicu a vizitat Pașcanii, cele două elicoptere au pornit spre Iași. Ceaușescu a decis o neașteptată ieșire din program, aterizând în zona viitoarei centrale, să vadă amplasamentul cu ochii lui. Acolo, nea Ilie, ajutat de fecioru-său, se afla în exercițiul funcțiunii de paznic – adică, fura cartofi. De fapt, fura și nu fura: cartofii fuseseră recoltați mecanic și, cum se-ntâmplă, rămâneau destui în urma mașinii. Oricum, era avut obștesc, drept pentru care feciorul a tulit-o în viteza a patra, pierzându-se prin păpușoaie. Nea Ilie, bătrân și încovoiat de reumatisme, n-a apucat decât să ascundă sacul sub niște brusturi; când s-o ia sănătoasa, i-a tăiat calea eroul între eroi. Între timp, din elicopter a fost scoasă o pătură, savanta s-a descălțat, cei doi câini alergau după fluturi, cântau mierlele, ziua era frumoasă, văzduhul, limpede, Ceaușescu, bine dispus. L-a luat la întrebări pe nea Ilie: cum e cu viața? Bătrânul paznic, hârșiit și înțelepțit, dădea răspunsuri ca la carte.
Până când un aghiotant a zgâriat conturul unui metru pătrat (măsurat la milimetru) în tarlaua de porumb și altul alături, în cea cu sfeclă. S-au numărat știuleții, s-au numărat sfeclele – nici vorbă să corespundă cu cifrele entuziasmante raportate de județ. Drept pentru care a fost chemat la muștruluială ministrul agriculturii. Când șmotrul era în toi, au apărut, înotând prin glodul moldav, mașinile autorităților județene, profund alarmate de dispariția elicopterelor. Nea Ilie a fost extras imediat din pâlcul prezidențial, dus în niște tufe de boz și interogat cu enormă îngrijorare: ce (și cum) a vorbit cu șeful? Răspunsul bietului Ilie (îl trecuseră, de mult, toate sudorile) i-a deconcertat: ”iaca, am discutat și noi una-alta, ca-ntre țărani”.
În fine, pleacă elicopterele, pleacă mașinile, dar povestea nu se sfârșește aici. Peste două săptămâni, la o Plenară județeană, primarul din Heleșteni, ca să se umfle în pene, anunță că, întru nemurirea evenimentului, pe locul aterizării lui Ceaușescu, sătenii au săpat, din proprie ințiativă și cu toată dragostea pentru cel mai iubit fiu al poporului, o fântână memorială (verificata soluție ștefaniană – ctitorirea unei biserici – era inaplicabilă). Aplauze.
Mai trec două săptămâni și sosește vestea că, la Heleșteni, va veni însuși instructorul CC al PCR, să stabilească locul amplasării plăcii de marmură cu textul “Aici, cel mai iubit fiu al poporului”… etc. Bine înțeles că nu fusese săpată nici o fântână, așa că, în toiul nopții, la lumina farurilor de tractor, s-a adâncit o groapă cu tritoni, s-au turnat ghizdurile și, spre dimineață, totul era în perfectă regulă. Dar istoria, grăbită, (venise decembrie 1989) n-a mai îngăduit instalarea plăcii – cică, s-ar afla pe undeva, prin podul Primăriei.
Și totuși, o placă de marmură s-ar cuveni așezată la Heleșteni – desigur, dacă istoricii cad de acord asupra localizării. Și cu alt text: ” Aici s-a aflat Câmpia Direptății, pe care Ștefan cel Mare…”