Se întâmplă la Shanghai lucruri care în mod normal ar ține de ficțiune. Am urmărit acest turneu de Masters și în alți ani, dar parcă niciodată n-au fost condițiile atât de neprielnice jocului de tenis. Au căzut favoriții ca popicele, această comparație fiind doar în parte o metaforă, căci chiar așa arătau, cu picioarele blocate, inflexibili ca niște popice. Dar, interesant fenomen, mai ales pe partea lui Djokovic au picat favoriții, de parcă o mână nevăzută îi mătura din calea lui. Ultimul, danezul Rune. Cel care l-a învins este monegascul Vacherot, un jucător puțin spus de pluton, el neaflându-se la începutul turneului nici măcar în primii 200 în clasamentul ATP! Motiv pentru care a jucat calificări, iar apoi a trecut rând pe rând de jucători mult mai cunoscuți, în trei cazuri revenind după ce a pierdut primul set: cu Bublik, cu Griekspoor și cu Rune! Intercalat, l-a învins drastic prin abandon și pe Machac, care n-a făcut față deloc umidității, încasând chiar un set la zero. L-am văzut pe Vacherot anul trecut la București și pot spune că seamănă cu Rinderknech, dar mai mult… la fizic! Iată-i însă pe amândoi vorbitorii de franceză în fazele avansate de la Shanghai, francezul nativ jucând azi sfert cu un alt vorbitor de franceză, Auger-Aliassime. Celălalt sfert de azi este cam singurul care își merită statutul, De Minaur cu Medvedev. Rusul l-a bătut în sfârșit pe Tien, cred că nici el nu știe cum, scriind apoi pe cameră că nu vrea să părăsească ”the best city in the world” ÎNCĂ! Dar cu De Minaur nu-l văd bine, băiatul ăla pare că nu gâfâie niciodată…
Revenind la partea cealaltă de tablou, avem deci o semifinală Djokovic-Vacherot, încununarea unui traseu spre finală de Masters în care sârbul n-a întâlnit adversar de Top 30! De fapt, lupta e cu condițiile, mai puțin cu adversarii, care au fost, în ordine: Cilic, Hanfmann, Munar, Bergs. Ultimul, belgianul Bergs, n-a jucat chiar rău, dar i-a lipsit acel ceva, emblematică fiind faza în care n-a putut să închidă punctul din 4 smash-uri la rând, făcându-l pe Djokovic și mai mare decât era, de parcă n-ar fi fost destul. Dar meritul lui este cel dintotdeauna, e acolo, e prezent și trebuie mereu să vii cu ceva în plus ca să-l răpui. Prea puțini sunt în stare.
