Una-i să-ntorci pe dos o țară luând-o de unde o lăsase (politic, mental, uman) Ceaușescu, și alta-i s-o preiei la zece ani după marea ruptură din 1989! Câtă vreme istoria tot oamenii o fac, și câștigătorii cearcă totdeauna să aducă pasărea măiastră în colivia lor, nu-s de așteptat prea degrabă lămuririle definitive, și cu atât mai puțin generala lor acceptare. Oricum, este mult prea degrabă să validăm ritos mintenaș, mai ales că, bună/rea, nici justiția încă n-a cutezat s-o facă, darămite Istoria cu I mare (dacă n-o fi iluzie): cu răsturnări, hopuri și nuanțe, și peste 50 de ani este probabil ca stânga să rămână stânga, și dreapta, tot dreapta. Verdictele, în consecință.
Un președinte de țară trecut pe cealaltă lume este mare prin însăși misia ce-a îndeplinit-o. După care, lumea este îndreptățită să creadă și să spună ce crede de cuviință. Cum au procedat românii în situații oarecum similare? Stalin, din fericire, n-a fost prezidentul românilor, dar în clipa expierii era, în arealul mioritic, mult mai puternic decât Dej. În adânca noastră tristețe națională, la moartea „tătucului” nimeni nu s-a gândit c-ar fi posibile vreodată oglinzile țăndări, și a trecut imediat la osanale de credeai c-a venit sfârșitul sfârșitului. Eram copil, la Ițcani, și în acel martie de neuitat, când au început să urle fluierele locomotivelor și sirenele fabricilor, să bată clopotele bisericilor, credeam că n-o să se mai învârtă pământul și că ne va cuprinde noaptea cea veșnică.
În 1953, Stalin teroriza și mort; Orwell pare un biet copilaș prin comparație cu ceea ce s-a petrecea atunci la noi! Într-o carte la care m-am mai referit cândva în această rubrică („Stalin, cenzurat-necenzurat”) pot fi aflate mostre din rapoartele de informare alcătuite la Direcția Superioară Politică a Armatei. Iată: „Colonelul Vasile Sava s-a exprimat că nu va face de gardă la tabloul tov. Stalin fiindcă îl strâng cizmele”. Sava a fost imediat arestat. Plutonierul Dumitru Cercel a afirmat că „Era de așteptat ca tov. Stalin să moară, fiindcă a fost bolnav mult timp înainte și avea mâna stângă paralizată”. Rezoluție: „Să fie cercetat sub stare de arest”. A fost arestat și locotenentul Traian Cănănău, care, cu inconștiență criminală, a spus că „de-acum o să-l vedem fără pipă”. Total necugetat s-a manifestat și soldatul Pâhlea Ilie („Bine că a murit tov. Stalin, că de acum încolo nu se vor mai face colhozuri”); evident, și Pâhlea fost arestat.
S-au luat severe măsuri în cazul soldatului Petre Bucureșteanu („a murit, ei și ce, salutare și noroc!”). Maiorul de grăniceri Const. Bubulac a fost trecut în rezervă fiindcă „a chefuit în ziua de 8 martie, ajunul funeraliilor tov. Stalin”. Au pățit-o până și generalii: Aurel Ionescu a fost degradat și trimis la trupă deoarece „a făcut o glumă trivială și dușmănoasă” la adresa lui Stalin. În ziua funeraliilor s-a comportat total necorespunzător maiorul Gheorghe Ancuța, care „a petrecut toată noaptea cu o femeie de moravuri ușoare” – ceea ce, evident, era impardonabil politicește. Soția ofițerului Cănănău (ce cuib de reacționari în această familie!) a plecat înainte de începerea mitingului de doliu („a fost pusă sub supraveghere”).
Ministerul Securității Statului urmează să fie informat în legătură cu impardonabila exclamație a gospodinei Ecaterina Florescu, care, pălăvrăgind la gard cu vecina Dumitrescu, și-a permis să afirme „Ai auzit? Valea și Stalin!”. Făcându-se chetă pentru pânza neagră necesară pavoazării clubului, căpitanul Simionescu n-a catadicsit să contribuie (o precizare a anchetatorilor arată că nu poate fi vorba de o reacție întâmplătoare, câtă vreme căpitanul este fără de partid și a fost coleg de școală cu regele Mihai). Sunt înfierați și lt. col. Tobolcea și maiorul Sănătescu – ambii n-au venit la club să asculte necrologul difuzat la radio, iar soldatul Cherecheș s-a găsit să întrebe „Dacă tov. Stalin va fi înmormântat cu preoți” – așteaptă decizia drastică în arestul garnizoanei. Nici soldatul Molnar n-a fost mai breaz: și-a permis să afirme că „Tov. Stalin a murit bătrân și ar fi bine dacă ar trăi și el 73 de ani”…
Și uite așa, din turnătorie în turnătorie (adevărată vocație națională!) s-a rotunjit o listă cu zeci de „dușmani ai poporului” sever încondeiați în „Sinteza manifestărilor dușmănoase”. Cum s-a văzut, mulți au fost arestați și cine știe când au mai văzut lumina zilei, alții trecuți în rezervă cu tinicheaua de coadă ori degradați și trimiși la trupă. Mai departe, urma să intre în acțiune Securitatea, „pentru finalizarea cazurilor”. Poate nu-i lipsit de interes să precizăm că represaliile au fost decise și aprobate sub semnătură de către prim locțiitorul ministrului Forțelor Armate ale RPR, Nicolae Ceaușescu. Cum se vede, vorba lui Trahanache, românii n-au avut „puțintică răbdare”. Ceea ce ne-a lipsit și acum, într-o situație ceva mai aparte – funeraliile lui Iliescu. Cine să-l amendeze pe al de Fritz? Țară democrată, ce mai! Altfel, poate că ar fi cazul să ne amintim și-o vorbă mai veche: ușurel, „că nu dau turcii!”
