Relatam, în tableta precedentă, despre Raportul din 1986 al Securității cu privire la supravegherea activității Editurii „Junimea” și scriam că, în deceniul 1969-1979 prezența „organelor” era discretă și mai degrabă doar bănuită. Niciodată n-am primit vizita vreunui „lucrător” și nu se afișa deschis cel care se ocupa direct de Editură (până acum, nici nu-l știu). Ceea ce nu s-a mai întâmplat în anii următori, când, la Teatrul Național, ofițerul răspunzător de „obiectiv” nu se sfia să-și aroge „la față de cortină” împuternicirile. Dar să ne întoarcem la „plebicist”. Citez: „Pe linia problemei artă-cultură este lucrat prin D.U.I. obiectivul Suciu, redactor la o revistă ieșeană, care întreține relații cu scriitorul france Yve Berger. Suspectul (! – n.n.) a prezentat Editurii Junimea manuscrisul romanului «Pelerinul de cenușă», al cărui conținut tratează în mod interpretabil soarta intelectualului român până în 1965 (n.n.: an considerat hotar – venirea la putere al lui N. Ceaușescu). S-au întreprins măsuri de a nu-i fi avizată publicarea de către editură, fiind îndrumat de redactorul de carte (sursa noastră) să elimine pasajele cu conținut necorespunzător. Nu a fost receptiv la indicația dată și a încercat din nou publicarea la editura Cartea Românească, de asemenea prevenită. În această situație, sus-numitul a afirmat că romanul îl va publica în forma inițială într-o conjunctură favorabilă.”
Probabil că, după 1989, cartea va fi apărut; n-o știu, dar de remarcat este procedeul: degeaba încercai la o altă editură, funcționa sistemul „prevenirii” și o carte odată respinsă la Iași sau Cluj urma să primească același tratament la editurile din Capitală. Așa îmi explic faptul că romanul lui Breban „Bunavestire” a fost respins, pe rând, de toate editurile bucureștene, urmând să apară la Iași doar după ce s-a obținut o aprobare „de sus”, de la un secretar al CC (C. Burtică). Mai departe: „O situație similară o constituie cazul numitului Adrian, membru al Cenaclului Lupta cu inerția de la Combinatul de Utilaj Greu din Iași, care a redactat lucrarea «Sinea mea – tratat despre revoluție» în care se referă la realitățile actuale prin prisma unor idei filosofice idealiste. A încercat publicarea lucrării pe aceeași filieră ca în cazul precedent. Cel în cauză este lucrat pe linia altui compartiment.” Ultima propoziție are un tâlc aparte: „cel în cauză” va participa, în decembrie 1989, la inițierea „pre-revoluției” eșuate la Iași, dând serioase bătăi de cap acelui „alt compartiment” cu atribuții operative mai directe și mai contondente (cenacliștii de la C.U.G. au fost primii arestați în evenimentele de la sfârșitul lui 1989). Iată și o notă bună, acordată de această dată pe merit „Junimii”: nu se dețin date despre cazuri de corupție editorială.
Corupția evocată în Raport se referă la mituirea redactorilor cu atribuții în luarea deciziilor de tipărire a manuscriselor. Pe vremea aceea, cartea era marfă cât se poate de vandabilă, onorariile aveau certă consistență și era de notorietate practica unor editori bucureșteni de a solicita „împrumuturi” autorilor, care, desigur, niciodată nu se înapoiau. N-aș putea zice că „Junimea” constituia singura excepție, dar, oricum, conduita casei ieșene de presă a fost și (cred) a rămas decentă de-a lungul celor peste 40 de ani de existență. Dar cum să interpretăm paragraful „Ca urmare a sistemului informațional constituit s-a reușit cunoașterea și prevenirea publicării unor lucrări cu conținut necorespunzător, în unele situații aceasta realizându-se încă în faza inițială.” Adică, cum? I s-a ascuns autorului pixul? În județul Vrancea, unui scriitor „necorespunzător” i s-a refuzat autorizația de deținere a mașinii de scris – ceea ce, evident, era nu numai un abuz, ci și o prostie gogonată, demnă de provincia provinciilor. Atunci, cum? Prin presiuni, promisiuni, șantaje, amenințări? Mai degrabă aș crede că-i doar o lăudăroșenie a „organelor”, în linia acelui „bla-bla” din rapoartele întocmite în limba de lemn, descifrabil și în pasajul final: „Se impune dezvoltarea potențialului informativ, atât în editură, cât și în rândul celor cu preocupări literare, pentru a crește eficiența și a diversifica măsurile de prevenire.” A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi fost, nu s-a povesti. Acum, slavă Domnului, ne bucurăm de libertatea deplină a scrisului. Din păcate, nu prea mai avem literatură…
