Ca-n creația lui nea Pablo Picasso

Nimeni nu-i convins că mileniul, în care ne-am afundat pașii de câțiva ani buni, poartă indicativul „trei”. Există bănuială că ni s-a furnizat, la îngrămădeală, ca pentru fraieri, un mileniu uzat, peticit la coate și genunchi, un mileniu cu ștaiful dus. Un mileniu potrivit însă pentru un neica nimeni ca poporul nostru lipsit de pretenții.
**
Pe marea majoritate a satului românesc, nu mai e cazul să irosim cuvintele: acolo, Evul Mediu se menține ridicat la cota de avarie. Glod, canalizare lipsă, promiscuitate. Sunt și sate falnice, de acord, dar pe-alea le numeri pe degete.
Dar, nici orașul nu stă cu mâinile-n sân. Orașul e, parcă, un frate doar în aparență mai înstărit al satului. Un frate tot de la țară, bineînțeles, chiar dacă n-are buda în grădină.
Bunăoară, din motive care ne depășesc, mulți, foarte mulți orășeni și-au pierdut libertatea de-a se-nmuia în apă caldă. Din motive care ne depășesc, mulți dintre noi au ajuns niște umili cerșetori de duș; umblăm așadar, cu epiderma căuș, sperând să căpătăm un mărunțiș de apă caldă și câțiva clăbuci de săpun.
Iar când le primim, ne revanșăm cu recunoscătorul „bogdaproste”, care-n traducere înseamnă „Dumnezeu dă celor săraci”.
**
În creația pictorului Pablo Picasso, sunt cunoscute perioadele „roz” și „albastră”. La fel ca la nea Picasso, și-n viața noastră putem demarca perioada „roz” – când stropii fierbinți ne solarizează pielea – surclasată fiind de perioada „albastră”, guvernată de austeritatea apei reci. O fi urmând, tot ca la Picasso, „cubismul”? Și dacă da, cum s-o fi manifestând el? Prin curgerea la robinet a cuburilor de gheață?
**
Putem citi, adesea, în ziare, anunțuri dramatice, prin care năpăstuiții fără speranță își oferă, contracost desigur, ba un rinichi (plata în leasing, avans zero, preț CIP), ba o inimă cu primele 100.000 de bătăi gratuite (în uichend, semeseuri la juma’ de tarif), ba un plămân, special adaptat la respirația poluată.
Ușor-ușor, ne poartă gândul la ziua când, neavând destule parale să ne plătim angaralele de la bloc, ne vom prezenta la casieria asociației de locatari, ba cu plămânul în sacoșă, ba cu pancreasul în servietă, ba cu stomacul – a cărui întreținere nu ne-o mai putem permite – în borsetă, că-ncape, în mod sigur. o comisie de evaluare ne va prețălui organul, iar noi von semna de predare.
**
Sau, mai știi, poate că primăriile vor amenaja piețe speciale, unde mușterii să poată întreba direct, în fața tarabelor:
– Cum dai rinichii și plămânii, amărășteanule?
– 20 de milioane legătura de rinichi, 40 plămânii, boierule! La două legături facem reducere, frumosule, că pari om cu carte! De iei marfă de la mine, toată viața-ți merge bine!
– Mă rog, mă rog, nu prea rezonez la versurile naive… Totuși, cam scump, cam scump la vremea asta! Uite, plămânul ăsta are culoarea roz cam dusă!
– Păi, a fost secetă. Dar să știți că rinichii mei sunt proaspeți, puteți să-i încercați! Sau poate că vrea domnul? Ori domnișoara?