Că de n-ar fi fost…

Cum funcționa, pe vremuri, mecanismul cinematografiei române? Mă număr printre puținii care l-au cunoscut din interior și consider că-s de-a dreptul dator să dau curs îndemnului cronicăresc „să să știe!”, nu de alta, dar puținii din sistem rămași în viață tac, iar cei ce nu prea au habar vorbesc pe la posturile TV. Am fost membru în Comisia Națională a Cinematografiei; îi luasem locul lui Titus Popovici și eram coleg cu gen. Ilie Ceaușescu! Titus tocmai expediase în dreapta și-n stânga o fulminantă scrisoare deschisă adresată „cetățeanului Dulea” (Mihai Dulea era ministrul adjunct ce răspundea de cinematografie) în care, la întrebarea dacă viceministrul era „cretin”, ori „rău intenționat”, concluziona: și una, și alta. A urmat, desigur, scoaterea lui Titus din Comisie și numirea unui scriitor pentru întâia oară din provincie, care n-are „spatele” predecesorului și nu-i amestecat în cârdășiile ce popula fața nevăzută a cinematografiei – ăsta ar fi fost subsemnatul. Comisia care decidea destinele cinematografiei era compusă aproape exclusiv din diletanți. Dorind „să acopere” toate sectoarele, nu sub aspectul competenței, ci al reprezentării pur și simplu, onoratul organ cuprindea șefi: ai armatei, ai UTC-ului, ai pionierilor, ai sportului, ai sindicatelor, ai învățământului. ai agriculturii ș.a.m.d. Șefii fiind, cum se știe, ultra-ocupați, își trimeteau unul din adjuncții care se nimerea prin preajmă. Singurul făr-de adjuncți era subsemnatul. După proiecția noului film românesc, discuțiile lâncezeau, așa că s-a creat obișnuința ca prima luare de cuvânt să-mi aparțină. Am cedat-o o singură dată – când se discuta un film ce implica o avizată coborâre în istorie (după „Jocul ielelor” și alte scrieri ale lui Camil Petrescu). Aveam printre noi, nu-i așa, un general doctor în istorie, semnatar al 27 de cărți, reputatul specialist Ilie Ceaușescu. Părea mult mai modest și mai prietenos decât frate-său – aceasta a fost prima impresie. Dar și mai aerian și precoce ramolit. La cinci-zece minute după începerea proiecției, adormea și începea să sforăie. Reprezentanții pionierilor, UTC-ului, sindicatelor, sportului, învățământului etc. etc. începeau să tușească discret, apoi tot mai tare, căutând să rezolve cumva penibilul situației. Soluția a găsit-o proiecționistul: ridicând nivelul sunetului și amplificând la maxim „înaltele”, era în stare să trezească din visare și statuia lui Lenin! Am putut asculta câteva – nici nu știu cum să le spun, fraze? – fără predicative și fără urmă de idee în afara eternului îndemn „este loc pentru mai bine!” După care se scuza și pleca: de fiecare dată „avea altă ședință”…Planul de producție al Cinematografiei pe anul următor nu era altceva decât o salată de lozinci despărțită în așa-zise capitole tematice. Spre a-și asigura prezența în Plan, Casele de film născoceau sumedenie de prezentări ale unor filme-fantomă, menite să contribuie hotărâtor la „formarea omului nou”. Deci, de regulă, nu scenariștii ori regizorii propuneau, ci Consiliul Culturii comanda filme pe o anume temă. La loc de cinste: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metroul, „înflorirea personalității în socialism”, „lupta pentru promovarea noului în producție”, „viața luminoasă a tineretului de azi” etc. Un scenariu, chiar genial, n-avea nici o șansă să intre în planul de producție dacă nu se găsea cineva care să aducă din condei rezumatul și prezentarea către vreo pătrățică tematică. Toată lumea, de sus până jos, știa că se minte. Și toată lumea mințea: mai cu un oftat, mai făcând cu ochiul, mai cârtind… Multe dintre filmele la adresa cărora am avut observații esențiale (din instinct, nu din cine știe ce vitejie), adică proletcultism, festivism, precaritate artistică – cu siguranță că există pe undeva procesele verbale! – ajungeau repede… în producție. De la „Reconstituirea” încoace, filmele ce-și meritau categorisirea „artistice” le numărai pe degetele de la o mână! Ba am și constatat că unele scenarii tâmpe, pe care mă străduiam să le abat din drumul către Buftea prin referate alcătuite cu grijă, dar fără echivoc, se aflau deja… în producție! Că de n-ar fi (fost), nu s-ar povesti!
Cu alt prilej, întâmplări din tinerețea cinematografului românesc.