Că bine-i!

Parcă într-adevăr „doar vechiul tei” a rămas la fel ca altădat’! Amintiți-vă de lucrurile simple. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 ridicai receptorul și începea așteptarea…venirii tonului. Noaptea, țiuia aproape imediat; ziua, așteptai de ți se lungeau urechile. Formai numărul și, desigur, suna ocupat: la celălalt capăt al firului ori apelatul pescuia și el tonul cu receptorul ridicat de-o săptămână, ori era un cuplaj și vorbea vecinul, ori vechile mașinării ale centralei percutau în gol. O convorbire interurbană era o adevărată aventură. Mai întâi făceai o comandă la 09, care, de regulă, suna ocupat. Acolo, ți se completa o fișă, după care așteptai momentul ferice în care centralista băga jackul în repartitor – dura ore în șir.
Pe vremea aceea lucram la Radio și de legăturile telefonice depindea în bună măsură însăși exercitarea profesiei. Cum am mai spus, am găsit o rezolvare cât se poate de românească: în programele muzicale alcătuite la cererea ascultătorilor includeam melodii solicitate de centralistele de la telefoane. (Cu aceeași rețetă fericeam și bucătăresele de la cantina Paladi, care, totdeauna, ascundeau o pârjoală în plus sub piureul subsemnatului!) Greu de crezut, dar dedicațiile muzicale nu erau nominale (dacă se strecoară pe post numele vreunui reacționar neverificat?), așa că formulele erau de genul „un grup de ascultători de pe strada nu știu care”, ori „pentru harnicii muncitori de la de la secția cutare a fabricii cutare”. Azi, telefoanele fixe sunt cvasi-abandonate, mobilul, la îndemâna oricui, a preluat aproape tot traficul, vorbim oricând, oricât și de oriunde, dialogăm gratis și instantaneu intercontinental prin internet… pe vremuri, noi, cei bătrâni, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei!
În primele clase, la școală scriam (adică, zgâriam) pe tăblițe de ardezie. Țin minte și acum prima hartă schițată pe plăcuță: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, vertical și tremurat, popa Vedeanu. Azi, puștimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniță. Nouă, ni s-a dat voie la cerneală și condei abia din clasa a III-a. Își închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că în România, „Grădina Maicii Domnului”, au putut exista cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ți puteai cumpăra de-odată și cămașă, și maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei, întoarsă pe dos.
Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, toate bunătățile au fost strânse pentru oaspeți. Țin minte cum, după Festival, se striga pe ulițele Sucevei: „Se dau bomboane!!” Mai știe cineva ce-i acela „tren mixt”? De unde să știe? Am găsit în arhiva Asociației Scriitorilor din Iași decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iași, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (vagoane de marfă și de călători): îl aducea pe Labiș la Iași, în 1952. Clasa a III-a însemna bănci de lemn, tren mixt, adică manevră la toate porțile. De la Fălticeni la Dolhasca, cale de vreo 20 de km. călătoreai mai bine de două ceasuri. De la Iași la Vaslui autobuzul RATA făcea patru ore. Ei, și? Cine a avut de ajuns, ajungea.
Noile cămine ale Universității din Iași oferă studenților confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu de toate. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiași Universități: 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată. Și am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, de televiziune nu mai vorbesc, la cinematograf rulau doar filme rusești în care partizani bărboși nu osteneau să secere nemți cu nemiluita, nici radio n-aveam, doar un difuzor ce transmitea minunăția de emisiuni locale, cu articolul de fond din „Scânteia” în fiecare dimineață. Făceam focul cu coceni în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva mașini din Suceava zăceau în prostie la bariera azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată…. Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcționează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de-aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici… nici…
Așa că-i limpede: azi trăim incredibil de bine!