Ca artă, religia va exista întotdeauna (II)

Dincolo de „fațada creștinismului”.
Altfel arată situația în cazul psihologilor, psihoterapeuților și psihanaliștilor. Școala psihanalitică descoperă, de pildă, mai nou, funcția pozitivă a religiei pentru suflet, pentru regăsirea și terapia sinelui. Tot la fel, psihanaliști mai noi, precum Erik Erikson și Rollo May, constată o conexiune semnificativă între decăderea religiei și lipsa de perspectivă, nonconformismul, ca și lipsa de sens a tot ceea ce faci, toate laolaltă fiind simptome ale nevrozelor vremii în care trăim. Nenumărate discuții între teologi și psihoterapeuți, în multe probleme, au condus la o mai mare apropiere între ei, lucru de neconceput în perioada lui Freud.
Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă Erich Fromm, care în lucrările sale subliniază că între o religie umanitară și psihanaliză nu e nici o contradicție ireconciliabilă. Acest aspect e aprofundat de Fromm într-o lucrare apreciată mult și de teologi: „Haben oder Sein. Die seelischen Grundlagen einer neuen Gesellschaft” (A avea sau a fi. Bazele spirituale ale unei noi societăți, Stuttgart, 1976).
Pornind de la eșecul pretenției că prin sporirea bunurilor materiale prin intermediul tehnicii, industriei și economiei s-ar asigura deplina fericire a oamenilor, E. Fromm nu face altceva decât o analiză a celor două tendințe ale existenței umane, respectiv spre a avea și spre a fi. Prima tendință, în opinia sa, este răul fundamental pe care l-a produs societatea superindustrializată. Ea se exprimă, în principal, prin năzuința după lucruri și valori materiale, după putere, dar mai ales puterea de decizie. Tendința se regăsește în sintagma: „Cine nu are nimic, e nimeni”.
Cealaltă tendință, dimpotrivă, îi cere omului să se înnoiască, să evolueze, să se elibereze din prizonieratul propriului eu, să dăruiască, să se intereseze de tot ceea ce e nou. Prin această alternativă a avea – a fi, E. Fromm a găsit, în opinia teologului Rainer Funk, „cheia” spre înțelegerea oricărei realități a existenței umane, inclusiv în plan religios sau moral. Cu toate acestea, și în religie, chiar în religia creștină, se resimte, în concepția lui Fromm, o înstrăinare între „a avea” și „a fi”. Din păcate, dincolo de „fațada creștinismului”, spune el, s-a construit o „religie industrială”, care nu are nimic în comun cu adevăratul creștinism. „Ea îi transformă pe oameni în slujitori ai economiei și mașinilor pe care le-au creat cu propriile mâini” (E. Fromm, Haben oder Sein).
Religia este universală precum limba pe care o vorbește orice popor
O anume agresivitate împotriva religiei e percepută, oarecum, din direcția științelor sociale, acolo unde religia este înțeleasă mai degrabă din perspectiva ei instituționalizată, a pretenției de a fi o putere, din perspectiva doctrinei și tradiționalismului ei în viața publică. Cu toate acestea, și în acest domeniu, s-a configurat o altă viziune privind fenomenul „religiozității”. În acest mediu, astăzi se vorbește tot mai mult despre o permanență a nevoii de religie, pe care, desigur, omul și-o poate satisface chiar într-o formă „seculară”. Dar în această situație e preferabil să se vorbească mai degrabă de o „quasi-religiozitate”. În anii â60, filosoful american al culturii, Theodore Roszak, a atras, de altfel, atenția asupra faptului că acea „contra-cultură” promovată de hippies, într-o opoziție totală față de societatea tehnocratică, avea în fapt trăsături aproape religioase. Pe aceeași linie merge și sociologul Helmut Schelsky, care atrage atenția asupra apariției unei religiozități „secularizate”, a unei „religii sociale”.
Evident, e vorba de o religiozitate care intră în conflict cu religia creștină, e vorba de o nouă religiozitate, de un substitut religios specific iluminismului și secularizării. Pentru Schelsky e limpede că această religiozitate nu are nimic în comun cu creștinismul. Dimpotrivă, e rezultatul iluminismului și secularizării.
La rândul său, sociologul Daniel Bell este de părere că „în evul postindustrial” ar fi posibilă o „mare înnoire a religiei”. Întrebarea fundamentală, în viziunea sa, este dacă omul de azi, în contradicția dintre cultură și tehnologie, poate descoperi un „principiu arhimedic” pentru a înțelege sau evalua propria sa existență. În acest demers, alături de natură și istorie, un rol important îi revine religiei. Religia, spune el, este la fel de universală ca și limba pe care o vorbește orice popor. La fel ca Max Scheler și Max Weber, el afirmă că orice „spirit muritor” se închină fie lui Dumnezeu, fie zeilor. Cum va arăta foarte exact religia viitorului, spun sociologii, e greu însă de prevăzut. Oricum, în ciuda secularizării și consecințelor acesteia, ea va supraviețui și exista, ca și arta.
(pr. prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU, sursa: www.ziarulumina.ro)