C-așa e lumea, o comedie… (Diaconu versus Cristoiu)

Încă o dată, marele „analist” Cristoiu și-a dat în petec. N-am așteptat niciodată de la el eleganță, subtilitate, discurs elaborat, ca să nu mai vorbesc de obiectivitate și echilibru. Evoluția (mai bine spus involuția) analistului din Găgești, după un debut gazetăresc vioi și dezghețat, l-a uitat în aceeași vorbire îngălată și despredicată, cu propoziții neisprăvite, filosofie măruntă de Gică-contra și temeiuri morale în bătaia vântului. Vor exista, probabil, și telespectatori ce iau în seamă astfel de însăilări sentențioase; din câte știu și mereu aflu, mai mulți sunt cei care, instinctiv, schimbă canalul când își face apariția „maestrul”.
L-aș fi lăsat în plata Domnului, că fiecare moare singur și doarme cum își așterne, dar o ultimă (din păcate, sigur, nu va fi ultima…) infamie l-a avut ca țintă pe Mircea Diaconu. Și n-a dat-o în treacăt, printre altele, ci potrivit obiceiului său, a reiterat-o obsesiv cu „repet” și „încă o dată”.
Iată explicația majoră aflată de Cristoiu pentru memorabila izbândă electorală a lui Diaconu: „țineți seama că este actor de comedie”. Adică, din ăia cu priză facilă la public, asta explicând apetența electoratului pentru singuraticul independent ce și-a permis să înfrunte mașinăria partidelor politice! „Profunda” explicație avansată de Cristoiu jignește mai întâi însuși poporul român, văzut ca o masă de manevrabili cu inteligența poticnită la nivelul genunchiului broaștei și într-o relație cu arta dedulcită din deliciile fostului serial „Tanța și Costel”. În al doilea rând, în România există cu adevărat actori de comedie bine cunoscuți și prețuiți, aflați pe merit în grațiile publicului celui mai larg, cu o cotă de simpatie mult peste cea deținută de Diaconu – ar fi trebuit, nu-i așa, să fie Parlamentul plin de alde Arșinel și Stela Popescu, cu Bibanul președinte. În al treilea rând, Diaconu nu este „actor de comedie”!
Înainte de 1989, Cristoiu a fost redactor-șef al revistei „Teatrul” – era de așteptat să se fi fost ales barem cu oarece pricepere în arta scenei. A spune că Diaconu este „actor de comedie” e-o prostie. Se pare că analistul ori n-a văzut, ori n-a prea înțeles mare lucru din compozițiile realizate de Diaconu în peste 50 de filme și în sumedenia de prezențe scenice: a jucat și dramă și comedie, tot ce textul și regizorul impunea, iar buna cuviință a talentului autentic (din plin) îi îngăduia.
Diaconu nu-i actor de comedie, ci actor și-atât, unul dintre puținii imposibil să-i suspectezi de făcătură și pe ingrata scândură a scenei, și în viața de toate zilele. Ca fișă caracterologică, s-ar înscrie între personajele din tagma lui Spirache Necșulescu („Titanic Vals”), al cărui ideal, o spune chiar el, „Sunt nepoții, fluturii, albinele, sănătatea, buna înțelegere, exact ce-mi doresc eu. În fond, sunt un om din provincie. De profesie, sunt provincial”. Nici Necșulescu nu și-a dorit alegeri victorioase, nici Diaconu nu și-ar fi expediat în plan secund „nepoții, albinele, fluturii”, avântându-se în astfel de crâncenă bătălie, dacă sistemul nu i-ar fi încălcat grosolan drepturile cetățenești. Până acum, feste i-a jucat mai ales buna credință: putea, foarte simplu, să-și numească adjunctul șef al Comisiei ce i-a promovat actrița-soție și nimeni n-ar fi avut nimic de zis, a luat de bună (cum altfel?) decizia Senatului ce-i îngăduia cumulul, a mizat pe susținerea colegilor de partid (aș!), a crezut că litera legii e sfântă (i se interzicea „deținerea aceleiași funcții” și nu era cazul) – și tot buna credință l-a trimis în Parlamentul European: a mizat pe fondul cinstit al alegătorului român, sătul până-n gât de combinații politicianiste.
Dacă „analistul” Cristoiu atâta înțelege din lecția oferită de Diaconu, atribuind-o insistent („încă o dată”, „repet”) popularității „actorului de comedie”, apoi abia aici ne aflăm în fața adevăratei comèdii: fericiți cei săraci cu duhul!
I-aș mai atrage atenția „maestrului” Cristoiu că Diaconu-comediantul este laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru cartea „Șugubina” (1977), că are volume de proză traduse și publicate în alte țări, că-i autorul remarcabilei cărți de eseuri „Scaunul de pânză al actorului” ș.m.a. Dar nu astea i-au adus victoria în alegeri, nici popularitatea „actorului de comedie”, ci un enorm „altceva”, pe care Cristoiu se arată incapabil să-l înțeleagă și să-l recunoască.
De fapt, nici nu era de așteptat.